Calea, Adevărul şi Viaţa / Cum înţelegem şi practicăm iertarea?

Pe foarte multă lume o auzi vorbind despre dragoste, chiar cu multă ştiinţă, însă, când încerci să alegi din viaţa lor fapta dragostei, cu greu o poţi găsi. De asemenea, întâlnim foarte mulţi oameni vorbind cu convingere despre iertare, numai că pe cei mai mulţi îi găseşti incapabili de cea mai mică iertare. Dacă le atinge cineva orgoliul se simt îndreptăţiţi să urască şi să pedepsească de şaptezeci de ori câte şapte.

Oare, pot să se mântuiască unii ca aceştia doar prin propovăduirea iertării, chiar dacă ei sunt cei dintâi care nu-şi dau crezare, neluând aminte în viaţa lor la ceea ce ştiu că ar trebui să facă? După cum ne va judeca pe toţi, îi va judeca Dumnezeu şi pe aceştia, numai că prea se aseamănă unii ca aceştia cu cei care macină grâu străin şi ei pot muri de foame. De bună seamă, ceva le foloseşte faptul că măcar propovăduiesc iertarea, chiar dacă nu o practică, dar pentru ei înşişi rămân doar cu ceea ce rămâne pe piatra morarului, după ce i-a dat celui ce a adus grâul, toată făina.

Suntem întotdeauna tentaţi să ne cerem dreptatea şi, în numele ei, să pedepsim. Pe alţii îi sfătuim să ierte. Pentru alţii măsura iertării ne pare normală, creştină, iar fapta iertării ne pare generoasă. Ar trebui să fie tot aşa şi pentru noi. Dar noi mergem până în pânzele albe cu dreptatea în mână, cerând să fim răzbunaţi, mereu cu sentimentul că aşa se cade, că nu se face decât dreptate, deci nu cădem în păcat. Şi totuşi a nu ierta este cădere în păcat. Tu, cel cu dreptatea, cazi în păcat când nu ierţi. Rămâne cu păcatul şi cel care şi-a greşit, care şi-a făcut nedreptatea, însă iată că şi tu poţi cădea la nivelul lui, dacă nu-l ierţi.

Iertarea lucrează mai întâi în cel care iartă. Îl ajută să fie mai bun. Lasă judecata în seama lui Dumnezeu. Ba, uneori, se roagă chiar lui Dumnezeu ca să-i ierte şi El pe cei care i-au făcut rău. Oare, nu aşa a făcut Mântuitorul Hristos?

În al doilea rând, iertarea lucrează şi în cel iertat. Precum focul cu foc nu se stinge, doar apa îl stinge, tot aşa şi apa iertării stinge focul răutăţii celui ce şi-a greşit. De cele mai multe ori iertarea înmoaie inima celui iertat, îl aduce la smerenie. Iertarea poate mai mult decât pedeapsa. Poate îndrepta mai cu temei. Dar care poate fi secretul acestei puteri? Căci există un secret.

Iertarea nu este un act pur juridic, o graţiere formală precum sunt actele de graţiere ale deţinuţilor. Iertarea creştină este un act de inimă, de suflet. Un act al dragostei. Acesta este secretul. Cel care iartă, iubeşte. Iar iubirea este un act de comuniune, de apropiere. Este ca un balsam pe care îl torni peste sufletul celuilalt. Aşadar, nu este un act pur formal, o atitudine rece, doar a minţii. Aşa înţeleasă iertarea – şi aşa trebuie înţeleasă – ea este o revărsare de har, de bunătate, de iubire.

Astfel, iertarea lucrează schimbarea inimilor. Şi a celui ce iartă, şi a celui iertat. Amândoi beneficiază de darurile iubirii. Cel ce dă, cel ce iartă este de fapt primul beneficiar. De aceea spune Mântuitorul că este mai fericit cel ce dă.