Calea, adevărul și viața. Cum facem pentru a fi tot mai mult lângă Dumnezeu?

Aceasta a fost întrebarea pusă de un tânăr unui călugăr bătrân, întrebare la care bătrânul călugăr i-a răspuns că este cu neputință ca mintea să se ocupe cu desăvârșire numai de Dumnezeu, dacă nu va dobândi aceste trei virtuți: iubirea, înfrânarea și rugăciunea. Explicând apoi că iubirea îmblânzește iuțimea, înfrânarea veștejește pofta, iar rugăciunea desface mintea de toate înțelesurile și o înfățișează goală lui Dumnezeu.
Desigur că au urmat firesc alte întrebări, ale căror răspunsuri au menirea de a explica, mai pe larg, aceste trei virtuți. Prima întrebare este: cum îmblânzește iubirea iuțimea? Iubirea are puterea să se milostivească și să facă bine aproapelui și să fie cu îndelungă răbdare față de el, pentru a putea îndura cele ce vin de la el. Astfel iubirea îmblânzește iuțimea celui ce a dobândit-o.

Aici, mai este de lămurit și ce înseamnă îndelunga răbdare. Îndelunga răbdare înseamnă a sta neclintit în împrejurări aspre și a răbda relele; a aștepta sfârșitul încercării și a nu da drumul iuțimii la întâmplare; a nu vorbi cuvânt neînțelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Acestora li se poate adăuga, propriu îndelungii răbdări, faptul ca omul să se socotească pe sine pricina încercării, fiindcă multe dintre cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă și spre îndrumarea noastră sau spre stingerea păcatelor trecute sau spre îndreptarea neatenției prezente sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel care socotește că pentru una din acestea i-a venit încercarea nu se răzvrătește când este lovit, mai ales dacă este conștient de păcatul său, nici nu învinovățește pe acela prin care i-a venit încercarea.

La întrebarea: cum veștejește înfrânarea pofta? Bătrânul a răspuns că întrucât înfrânarea te face să te reții de la toate care nu împlinesc o trebuință, ci aduc o plăcere; te îndeamnă să nu te împărtășești de nimic decât de cele trebuincioase vieții, nici să urmărești cele dulci, ci cele de folos, și să măsori cu trebuință mâncărurile și băuturile; te îndeamnă să păzești trupul netulburat de pornirea spre împreunare. Astfel veștejește înfrânarea pofta. Căci altfel, plăcerea și săturarea de mâncare și băutură antrenează stomacul și aprinde dorința spre pofta de rușine, împingând omul spre amestecare nelegiuită. Acesta nu mai este atunci decât ochi nerușinați, mână desfrânată, limbă vorbitoare de lucruri care desfată auzul, ureche care primește cuvinte deșarte, minte disprețuitoare de Dumnezeu și suflet care desfrânează cu înțelegerea și stârnește trupul spre fapta neîngăduită.

Cerându-i, apoi, Părintelui, să-l învețe și despre rugăciune, cum desface mintea de toate înțelesurile? Tânărului i s-a răspuns: Înțelesurile sunt înțelesuri ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simțuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se așadar mintea cu ele, poartă în sine înțelesurile lor. Harul rugăciunii însă unește mintea cu Dumnezeu, iar unind-o cu Dumnezeu,  o desface de toate înțelesurile. Atunci mintea, întreținându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască. Ajungând astfel, cere cele cuvenite și nu greșește niciodată în ceea ce cere. De aceea, Apostolul Pavel poruncește să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu cu Dumnezeu să o rupem câte puțin de la cele materiale.

Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă și cu dor și a atârna tot timpul cu nădejdea de El, a te încrede în El în toate, orice ai face și ți s-ar întâmpla.
Toate acestea, mai sus pomenite, nu sunt altceva decât cuvintele trăite și consemnate de către Sfântul Maxim Mărturisitorul în scrierea sa Cuvântul ascetic.