Calea, Adevărul și Viața / Cum e bine să ne spovedim?

Suntem în plină perioadă de post, în care mulți creștini practicanți se apropie de scaunul spovedaniei, în vederea curățirii sufletești și a primirii Sfintei Împărtășanii. O practică des întâlnită la Taina Spovedaniei este faptul de a ne justifica săvârșirea unor păcate. Oare este bine să dezvăluim slăbiciunile celor din familie și neputințele lor - pentru ca duhovnicul să înțeleagă mai bine problemele noastre – sau să le socotim toate îndreptățire ori vorbire de rău?

          La Taina Spovedaniei este bine să vorbim doar despre păcatele noastre. Acum, sigur că duhovnicul înțelege că lucrurile se petrec într-un context. De aceea, în general, duhovnicului nu-i spunem foarte multe detalii, ci doar despre ce ne mustră pe noi conștiința, ceea ce vedem noi ca apăsare. Dacă el va socoti că este de folos să întrebe și cum s-a întâmplat, în ce context, ce rol au jucat cutare sau cutare, rămâne să decidă el.

Ceea ce e bine să reținem este faptul că granița dintre a încerca să conturezi un context și a da vina pe alții este foarte subțire. De fapt, este o viclenie a noastră și trebuie să ne-o asumăm, să ne-o recunoaștem ca atare. De exemplu, te spovedești și spui că ai fost mânios. Ți-ai certat soția și copiii. Și după aia începi: „Știți, când am ajuns acasă, soția nu făcuse mâncare, stătuse la telenovelă, copiii nu-și făcuseră temele. Sigur că m-am enervat!”. Deja tu crezi că ai descris un context, dar, în realitate, ți-ai găsit o îndreptățire.

Ceea ce ai de văzut la tine este faptul că te-ai mâniat. Acum… „mâniați-vă, dar nu greșiți!”. Putea să fie și o mânie bună, pedagogică, așa cum și Mântuitorul s-a mâniat și cu biciul i-a scos afară din templu pe cei care făceau comerț acolo și au făcut din Casa Tatălui, „peșteră de tâlhari”. Dar asta nu înseamnă că și-a pierdut cumpătul. Nu și-a ieșit din fire în sensul în care ne ieșim noi. Și noi ne putem mânia, mânia este o iuțime, o putere lăsată nouă de Dumnezeu – ca să ne desprindem de păcat și să facem bine, să fim hotărâți în ceea ce facem și, poate, să ne ajute și în relația cu aproapele. Am dat acest exemplu pentru a înțelege că este mai bine să îți asumi păcatele.

Dimpotrivă, părinții zic așa: că atunci când ai ajuns la o măsură duhovnicească desăvârșită, îl acoperi și pe fratele tău. Nu numai că nu prezinți păcatul ca să înțeleagă duhovnicul sau îndrumătorul contextual, ci, dimpotrivă, ți-l asumi cu totul ca fiind doar al tău.

Singuri, oamenii nu pot să înţeleagă când păcătuiesc sau nu. Dar Domnul Hristos şi Duhul Sfânt ne descoperă. În Rai, când Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat să fie învinovăţit: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat (Facere 3, 12). Să ne străduim să nu-L învinuim pe Dumnezeu și pe oameni.

Dacă Dumnezeu există, trebuie să recunoaștem că toate patimile se nasc din noi, nu din El. Dacă vom păstra această atitudine, atunci și Dumnezeu ne va da duhul pocăinţei.