Calea, Adevărul și Viața / Credința care face minuni

 După ce vindecase un demonizat, Mântuitorul Hristos se întorcea din ținutul Gadarenilor în „patria Sa”, după cum vorbea El însuși despre orașul Său Capernaum. Evanghelistul Luca ne spune că „întorcându-Se, L-a primit poporul, căci toți Îl așteptau” (Luca 8,40). Prin acest „L-a primit” trebuie să înțelegem că I-au organizat o primire frumoasă, ieșind toți în întâmpinarea Lui. Că L-au primit cu respect și cu bucurie se vede și din textul care urmează, unde se arată că „Îl îmbulzea poporul” (Luca 8,42).

Toată lumea se bucura de întoarcerea lui Hristos, însă unul din mulțime se bucura mai mult decât toți, deoarece în inimă îi încolțise o speranță. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate. Numele lui era Iair. Acesta a așteptat câteva momente pentru ca mulțimea să se potolească, dar nu prea mult, pentru că avea o cerere urgentă. El și-a făcut loc, a ajuns în fața lui Hristos, I-a căzut la picioare și I-a spus, ca și cum L-ar fi așteptat în mod deosebit: „Învățătorule, vino repede acasă la mine și fă ceva, pentru că fiica mea rău pătimește. E bolnavă. E bolnavă rău. E bolnavă spre moarte” (Luca 8, 41-56).

Fata avea „ca la doisprezece ani”. Dacă Iair locuia prin vecinătate, Mântuitorul Hristos se putea chiar să o știe pe copilă. Pe Iair în mod sigur îl știa. După ce Mântuitorul s-a îndreptat spre casa Lui, înainte de a vedea ce s-a întâmplat, este important să sesizăm faptul că Iair nu adresase o rugăciune pentru el însuși, ci o făcuse pentru fiica sa. Mântuitorul i-a ascultat deci o rugăciune făcută pentru altcineva. Este un fapt care trebuie să ne rețină atenția, întrucât episodul justifică rugăciunile făcute pentru alții. Un exemplu de astfel de rugăciune avem, așadar, în rugămintea lui Iair pentru fiica sa.

Vedem că Dumnezeu ține seama de rugăciunile făcute pentru alții. Ele înseamnă generozitate, înseamnă dăruire, înseamnă iubire, înseamnă bunătate. Nu se poate ca Dumnezeu să nu țină seama de astfel de sentimente. Precum Dumnezeu face totul pentru noi, El prețuiește desigur și ceea ce facem noi pentru alții, pentru că, atunci când facem ceva pentru alții, ieșim din egoism, ne dovedim copărtași la destinul aproapelui. Ne asemănăm cu Dumnezeu.

Mergând spre casa lui Iair, cineva venind de acasă de la Iair și-a făcut loc până a ajuns lângă el și i-a spus: „Nu mai osteni pe Învățătorul. Fiica ta a murit!” Atunci Iair a căzut în întristarea cea mai de pe urmă. Era unica lui fiică, după cum ne spune evanghelistul Luca. Numai că Mântuitorul Hristos i-a spus repede un cuvânt de mângâiere și de speranță, înainte de a cădea în deznădejde: „Nu te teme, crede numai și se va mântui fiica ta”. Să mergem acolo! Iar celorlalți le-a zis: „Nu plângeți. Fiți pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!”

De fapt, fata murise. Și o știa și El. Însă a vrut să le arate ce este moartea în gândirea lui Dumnezeu. Moartea e doar un somn. Un somn care nu întrerupe decât viața pământească. Lucru ce l-a demonstrat înviind-o pe fiica lui Iair!

De remarcat mai este și felul cum a pus Hristos problema, atunci când i-a spus lui Iair: „Crede numai”. Adică tu, nu Eu. Prin urmare, Dumnezeu vrea să ne arate că cel care are credință, această credință a lui devine făcătoare de minuni. Cel care are credință devine posesorul unei forțe extraordinare pe care nu a avut-o înainte, pe care o are acum și prin care face lucruri extraordinare.

Credința este o schimbare de condiție umană, prin alianță cu Dumnezeu. Credința este recunoașterea puterii lui Dumnezeu, care, în felul acesta, devine putere și în noi. Prin credință, imposibilul devine posibil. Prin credință, necunoscutul devine cunoscut. Prin credință, tot ceea ce ni se pare că nu are sens în viață, în lume, în existență, capătă dintr-odată sens.

Prin credință, Dumnezeu dă sens la tot ceea ce există.