Calea, Adevărul și Viața / Convorbire profundă cu o femeie samarineancă

 În dialogul cu femeia samarineancă Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus că Dumnezeu este pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului. Și, fiind pretutindeni, vede și știe tot.I-a mai spus că Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A învățat-o apoi cum trebuie să fie legăturile dintre oameni și Dumnezeu, spunându-i că acestea trebuie să fie prin rugăciune, iar rugăciunea trebuie să fie în duh și adevăr.

 Va fi înțeles femeia samarineancă acest „în duh și în adevăr”? Se poate să fi înțeles, chiar dacă, întrebată, i-ar fi fost greu să explice cum vine asta. Sintagma este atât de profundă încât cred că puțini am putea să o spunem prin cuvinte adecvate în așa fel încât să nu-i trădăm esența.

          Cu toate acestea, nu înseamnă că nu se poate totuși explica și că nu știm despre ce este vorba. Remarca noastră este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra în două cuvinte ceea ce necesită o carte pentru a fi explicat.

          Despre aceasta ne-am putea convinge ușor, dacă am sta de vorbă doi câte doi sau mai mulți laolaltă și ne-am pune întrebarea: „Ce înseamnă închinare în duh și în adevăr?” Cred că n-ar fi prea ușor să răspundem dintr-odată, deși în gândul nostru ni se pare că toți știm despre ce este vorba. Ba mai mult, s-ar putea să facem chiar și unele confuzii. Unii ar putea spune că trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh, adică fără nicio formă, fără sărbători, fără post, fără ritual, fără preoți, fără veșminte de slujbă, fără să îți faci cruce, fără să îngenunchezi, fără să mergi la biserică. Alții spun că închinare în duh înseamnă închinare din inimă bună, închinare din gând curat, închinare din credință dreaptă, cu iertarea celor ce ne-au greșit, cu pocăința inimii, cu hotărârea de a face bine după măsura posibilităților, cu iubire față de toată lumea, până și față de vrăjmași, cu rugăciune pentru alții.

          Care dintre cele două interpretări menționate tâlcuiește așa cum trebuie cuvântul Mântuitorului? În aparență, și una și alta. În fapt, cei care optează pentru prima tâlcuire se rătăcesc, întrucât scapă din vedere unele aspecte care se lămuresc din Sfânta Scriptură, prin învățătura Mântuitorului.

          Mântuitorul și apostolii au mers la templu; Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii; a învățat în templu și în sinagogi, recomandând celor pe care îi vindeca să se arate preoților; a recomandat postul; a participat la sărbători; când vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor; se ruga în templu, în sinagogi și în locuri speciale; a folosit pâinea și vinul ca materii rituale, a îngenuncheat la rugăciune, iar Apocalipsa vorbește de tămâie și de rugăciunea sfinților (Apoc. 5,8).

          Tâlcul adevărat al cuvintelor „închinare în duh și în adevăr” constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare numai când sunt umplute cu inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorință de transformare în bine, renunțarea la judecarea aproapelui, renunțarea la disputele deșarte, smerenie, statornicie în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor și continuată până astăzi prin succesiune apostolică.

          Cu alte cuvinte, rugăciunea în duh și adevăr este rugăciunea celui care nu încearcă să se înșele nici pe sine și nici pe Dumnezeu. Și acestea nu le poate ști nimeni decât duhul omului și duhul lui Dumnezeu. De aceea este în duh și adevăr.