Calea, Adevărul şi Viaţa. Conștient sau inconștient?

Poate fi o întrebare atunci când vezi modul cum reprezentanții conducerii de Stat vin cu tot felul de restricții în ceea ce înseamnă cultul Bisericii. Problema care a trezit cele mai multe reacții (nici nu putea fi alta) este cea legată de administrarea Sfintei și Dumne­zeieștii Împărtășanii.
Îmi aduc aminte că aveam o bătrânică în prima mea parohie, care se spovedea și se împărtășea regulat, cam la două săptămâni. Odată mi-a spus ca să o iert pentru faptul că mă solicită atât de des pentru spovedanie și că „mă necăjește”, însă așa „îi cere din-lontru”. Mărturisesc că acele cuvinte m-au marcat, întrucât noi preoții, chiar dacă ne împărtășim mai des, nu ajungem la acest simțământ interior, decât foarte puțini.
De aceea, azi, când spun Sfânta Euharistie (Împărtășanie), gândul nu mă duce la vreo Liturghie arhierească solemnă sau la vreun tratat de Dogmatică, ci la această bătrânică în care viețuia Hristos. Poate, și de aceea nu am văzut-o niciodată tristă.
De ce am amintit acest episod din viața mea pastorală? Pentru faptul că în afara împărtășirii nu există Biserică. Acest adevăr ni-l poate spune orice astfel de bătrâ­nică neînvățată, dar practicantă a vieții religios-morale autentice. Acest adevăr l-au știut moșii și strămoșii noștri. Au auzit și părinții noștri ceva, dar diluat în cei peste 40 de ani de comunism. Știm și noi, însă, doar știm. Pentru că în realitate, foarte puțini dintre români ne împărtășim cu Viața din Potir. Fără a apela la generalizări masive, TRĂIM O DRAMĂ A EUHARISTIEI în poporul nostru. O criză a îm­părtășirii.
Preferăm surogatele. Ne înghesuim pe la Aghiazma Mare, la închinarea de moaște, la lumini miraculoase, la miruri de la Ierusalim, la alte uleiuri de prin candele de oriunde, însă ne ferim de Potir.
Nu vreau să se înțeleagă că aș fi împotriva Aghiazmei Mari sau a moaștelor, însă îndepărtarea de Sfânta Împărtășanie este o realitate și nu trebuie negată. Această realitate este și conștientizată, pentru că am ajuns ca în anul 2020, drama Euharistiei să se adân­cească atât de mult încât Statul să propună „evitarea” împărtășirii cu Hristos Cel Viu și să ofere „rețeta” administrării unui Hristos-Dumnezeu de unică folosință.
Chiar dacă comunicatul guver­nan­ților sună politic corect, drept „recomandări” și „precauțiuni speciale” nu sunt nimic altceva decât zorii unei noi provocări la adresa Euharistiei. O dramă a Euharistiei. Din a cărei amăreală vom gusta cu toții.
Drama cea mare nu sunt cei 8 metri pătrați unde ai voie să întâlnești un creștin în biserică, ci formularea tristă și dureroasă „a se evita” oferirea Euharistiei. Din acest motiv, „câți mai suntem credincioși”, așa cum îl întreabă arhiereul pe diacon la Sfânta Liturghie, trebuie să spunem din tot sufletul că „FĂRĂ LITUR­GHIE ȘI EUHARISTIE NU EXISTĂ BISERICĂ”. Nu poate exista „evitare”! Dacă acceptăm „evitarea” vom intra în moartea clinică a Bisericii și cine știe când și dacă ne vom mai trezi din comă!
Părintele Arsenie Papacioc spu­nea că atunci când vorbim despre Adevăr nu mai este loc pentru diplomație. Să luăm aminte!