Calea, adevărul și viața. Confruntarea dintre Bine și rău

 Prima confruntare a Mântuitorului Hristos cu diavolul s-a petrecut în aspra pustie a Carantaniei, în urma căreia diavolul a ieșit biruit, dar nu definitiv, întrucât mai aveau să fie și alte confruntări. Tot într-o pustie– ,,între morminte” se va petrece și episodul cu demonizatul din ținutul Gherghesenilor. Nu ,,în casă”, spațiul prin excelență al conlocuirii,  al căldurii, al iubirii, al împreună-șederii și al întrajutorării, într-un cuvânt, al comuniunii dintre oameni. Nu în astfel de locuri s-a întâlnit Mântuitorul Hristos cu cel care dezbină, ci între morminte, locul unde îi place demonului să bântuie, întrucât găsește acolo ceea ce de fapt caută: mărginire și comunicare frântă.

Însă mormântul nu-I doar un hotar în fața căruia se închid toate sensurile, iar ființa încetează să mai existe, ci și o zare care se deschide spre alte orizonturi, abia bănuite.

 Există și hotare care deschid, pentru că nu întotdeauna hotarul desparte, ci uneori se face prag și se deschide spre alte orizonturi. Hotarul nu doar frânge, ci și conturează o făptură, sugerându-I bogăția lăuntrică. Există ceva în ființa umană care nu poate fi închis între hotare și care scapă oricărei delimitări, întrucât omul nu aparține exclusive materiei, ci el cuprinde în sine și o parte de taină, fiind și hotar care se deschide spre o altă realitate, care îl dezmărginește și nu-I îngăduie să încapă între hotarele strâmte și sărace ale fiziologicului.

  Esența omului nu constă în el însuși, ci se hrănește dintr-un sens, care, deși îl transcende, în același timp îl și justifică și-l scoate din limitare. Omul este creat după chipul lui Dumnezeu și chemat să devină asemenea Lui, ceeace face ca marginile sale să se dezmărginească când este privit într-o astfel de perspectivă. Suntem creați la hotarul dintre spirit  și materie și le cuprindem în unitatea firii noastre pe amândouă, pentru că omul nu este doar trup, ci trup însuflețit, și nu doar suflet, ci suflet întrupat.

 Trupul nu este doar un hotar care ne desparte de lumea spirituală, ci, dimpotrivă, prin el se străvede sufletul. Sufletul și trupul sunt părți distincte, dar  nu separate. Sufletul animă trupul, iar trupul asigură exprimarea sufletului, fără să se poată stabili hotarul dintre ele și nici punctual în care cele două părți se unesc.

Omul este creat la hotarul dintre materie și spirit și se dezmărginește raportat la cât de mare este dorința după comuniunea cu Chipul divin. Însă, la hotarele omului nu așteaptă numai Dumnezeu, ci acolo bântuie și Cel rău, care se dorește înăuntru, voind să ne stăpânească și să ne piardă, dar nu poate, pentru că se lovește de hotarul libertății. Diavolul știe că taina noastră stă în relația de comuniune cu Dumnezeu, însă nu are putere pentru a pătrunde în miezul ei, pentru că ,,nimeni nu le știe pe  cele ale  omului, înafară de duhul omului,  care este în el”(I Cor. 2,11)

  Demonul lucrează asupra omului din interior și, uneori, chiar reușește să îl îndemne să-și întrerupă relația cu Creatorul, după cum poate, la fel de bine, să-I influențeze și trupul. Nu se poate substitui persoanei și nici nu o poate anula în esența ei, ci doar împrumută ,,structurile” sale: limbaj, nivel intelectual, comportament, experiență, preocupări. Nu poate citi în adâncul cugetului, ci se orientează după vorbele, gesturile și faptele noastre, găsindu-și prin acestea porți de intrare înlăuntrul nostru.

  În confruntarea cu diavolul, Hristos ne învață că răul trebuie înfruntat cu bărbăție, dar biruit prin bunătate și înțelepciune. Copleșiți de răul care ne asaltează sub o multitudine de forme, singura noastră  salvare de ispitele sale este modul cum a lucrat Hristos, Cel de dincolo de hotare, și să I ne rugăm să-l țină pe diavol cât mai departe de noi.