Calea, Adevărul şi Viaţa / Cineva era trist de Florii!

Duminica Intrării Domnului în Ierusalim o percepem ca pe o Duminică a bucuriei, o Duminică în care sesizăm contrastul dintre ceea ce s-a întâmplat într-o zi ca aceasta şi ceea ce se va întâmpla în săptămâna care îi va urma, deoarece, intrând Mântuitorul Hristos în Ierusalim, L-au întâmpinat toţi cu: „Osana, Fiul lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”(Matei 21,9), făcându-i  o primire cum nu-i mai făcuse niciodată până atunci!

Prin această Duminică ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai ciudate săptămâni din istoria creştinismului şi a omenirii. Nu putem spune că înţelegem totul cu uşurinţă. Ştim că aşa trebuia să se întâmple. Putea oare să nu se întâmple? Şi dacă nu putea fi evitată catastrofa, ce răspundere vor avea cei care o vor provoca? Răspunsul este simplu: Evenimentele au fost prevăzute de Dumnezeu, cu atotştiinţa Sa, precum se vor întâmpla. Dumnezeu nu trăieşte în timp. Viitorul este la El prezent şi trecut. Dumnezeu le-a văzut cum se vor petrece, descriindu-le profeţilor care le-au consemnat în Sfintele Scripturi. De aceea nu mai puteau fi evitate. Şi de aceea răspunderea celor ce vor provoca Patimile şi moartea rămâne întreagă.

Potrivit relatărilor evangheliştilor, deşi vorbim de o intrare triumfală în Ierusalim ca despre apogeul activităţii pământeşti a Mântuitorului, toţi, ca martori oculari, ne spun că în mijlocul acestei bucurii generale, unul singur era trist. Şi anume tocmai Acela care ar fi trebuit să fie cel mai bucuros, pentru că Lui i se adresau toate aceste osanale: Iisus Hristos! Părea singur în mijlocul mulţimii zgomotoase şi vesele. Părea că nu-i aude. Era întors cu desăvârşire spre înlăuntru, spre El însuşi. Medita. Trupul Lui mergea printre cei care-L aclamau, însă sufletul, mintea Lui erau departe în pustia gândului, marcat de un gust amar.

De ce era Hristos trist tocmai în ziua triumfului? Dar, oare, era ea cu adevărat o zi a triumfului? Într-un fel era, pentru că, în sfârşit,  înţeleseseră toţi că era de la Dumnezeu. Osanalele veneau din partea tuturor celor care îi văzuseră toate minunile. Nu cu mult înainte îl înviase pe Lazăr, iar ecoul acestei învieri era încă viu. Vestea se răspândise. Se comenta. Se răsfoiau de zor Scripturile. Se căuta o explicaţie a apariţiei acestui profet. I se căuta genealogia şi se descoperea că era urmaş al regelui David.

Cu toate acestea Mântuitorul era trist, pentru că această zi nu era al triumfului pe care îl dorea Hristos. El ar fi dorit să triumfe asupra inimilor oamenilor, ar fi dorit să le schimbe în bine. I se făcea acum, intrând în Ierusalim, o primire de fals profet. Nu se recunoştea în imaginea din mintea lor. Ei l-au primit pe Hristos ca pe unul care, fiind din neamul lui David, intrând în Ierusalim, urma, trebuia să se proclame rege. Să-i elibereze în sfârşit de sub stăpânirea romanilor. Era exact ceea ce nu gândea Mântuitorul.

Era trist pentru că El singur înţelegea că nu era vorba de o adevărată victorie, de un adevărat triumf. Triumful cel adevărat ar fi fost ca El să intre nu într-un Ierusalim pe care să-l elibereze de romani, ci în Ierusalimul care s-ar fi declarat gata de a se lăsa eliberat de păcat.