Calea, adevărul și viața. Cer material și cer spiritual

      De-ar fi să ne gândim la existența pământului fără cerul care îl înconjoară, imediat s-ar pune în discuție, dacă mai poate fi pământul împodobit cu atâtea bogății și cu atâta viață cum îl avem astăzi. Căci,ce ar fi un pământ fără cer ? O împărăție a morții. Lutul pe care astăzi îl frământăm, neavând ploaia care vine de sus, ar ajunge să fie piatră seacă, vatră arsă, și un pustiu dogoritor ne-ar arde pe noi ultimii viețuitori, înfometați și lipsiți de roua răcoritoare și înviorătoare de viață.

Apoi un pământ fără soarele ceresc n-ar fi decât un imperiu al gheții. Fără razele luminoase ale soarelui, pământul ar fi într-o veșnică noapte înfrigurată și înspăimântătoare. Fără acest soare ceresc, creat și el de cineva, pământul ar fi, după cum spun și medicii, un imens spital.

Cu alte cuvinte, absența unui cer pentru pământ, pune imediat problema absenței a însuși pământului. Eu m-am mărginit în a arăta numai cu puține dovezi, ce ar fi un pământ fără  cer, însă câte alte argumente s-ar mai putea aduce în legătură cu această problemă.

Această problemă a cerului se pune și din punct de vedere sufletesc. Spiritul, acest însuflețitor și stăpân  al materiei, de  ar fi lipsit  de cerul corespunzător  naturii lui, adică de cerul spiritual, s-ar pune în discuție dacă ar putea exista și dăinui. După  cum nu poate  fi un pământ material fără un cer material, la fel nu poate să existe o lume pământeană spirituală, fără  un cer spiritual. Fără cer n-ar fi pământul, fără cerul duhovnicesc n-am fi noi stăpâni ai creaturii. Dacă fără prea multă rațiune, ar fi să ne gândim la o lume fără de cerul ei duhovnicesc, apoi am vedea că acea omenire ar fi supusă la cea mai grea pedeapsă, pentru că seceta sufletească este mai grozavă și mai pustiitoare decât cea a țărânei. Un suflet neafundat în apa Botezului și nelucrat cu harurile cele cerești, este un împietrit la inimă; este un păgân, care-și mănâncă de viu pe aproapele lui și mai apoi se distruge și pe el prin păcatele și patimile lui proprii. Fără  Soarele ceresc, care este Hristos, n-am avea acea lumină a învățăturilor dumnezeești, care ne face să umblăm și să trăim ca niște fii ai luminii. Lipsiți de lumina vieții am fi fiii întunericului, fiii morții. 

Fără  Hristos nu există viață, ci moarte. Numai la căldura învățăturii lui Hristos, ne încălzim sufletele. Dacă n-ar fi Dumnezeu,Părintele din Ceruri, n-am fi nici noi, căci ar însemna să fim fără de cauza născătoare a noastră. Ori noi știm prea bine, că în lumea aceasta nimic nu există fără  o cauză. Și cine ar fi putut să ne creeze pe noi stăpâni ai creaturii, dacă nu Unul superior nouă, Cel ce a creat și acest univers, peste care ne-a pus pe noi stăpâni :Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri. Iată cum, și din acest punct de vedere, universul  sufletesc  își cere Cerul lui, își caută pe Părintele lui. Și ce este mai firesc pentru copil,decât să-și caute părinții.

Fără Cerul înălțimilor noastre sufletești, n-am avea acele chemări și zboruri de avânturi eroice ale atâtor oameni, care prin geniul și jertfele lor ne fericesc pe noi. Dacă nu am fi avut scânteia sufletului nostru din Soarele ceresc, n-am fi putut aduce și avea această strălucitoare flacără a culturii și a civilizației, pe care am aprins-o aici pe pământ.