Calea, Adevărul şi Viaţa. Cele dintâi martore ale Învierii

Ziua Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos – sărbătoarea vieții și a nemuririi – a venit din nou să bucure inimile noastre și să dea încredințare minților noastre, că toate în lume își au rostul lor. Atât viața, cu bucuriile și tristețile ei, cât și moartea, cu plecarea ei fără întoarcere în sânul cel rece al pământului. Toate își au rostul lor, pentru că de la Dumnezeu sunt rânduite,  și atunci când le înțelegem, și atunci când nu le înțelegem.
Credința în Înviere ne dă mân­gâierea unui sens al vieții și al morții. Ne face să ne păstrăm cumpătul simțirii și echilibrul cugetului, pentru că ne dă încre­dințarea că peste toate stăpâ­nește o rânduială divină. De pe „culmile disperării” ne trece pe culmea speranței. N-am apărut întâm­plător, nu trăim întâm­plător, nu mu­rim întâm­plător. Iar ultimul cuvânt nu-i aparține morții, ci lui Dumnezeu, autorul vieții. Nu cu moartea ne încheiem socotelile, ci cu Dumnezeu care ne aș­teaptă întru Împărăția Sa.
Noutatea Învierii lui Hristos aceasta este: nu murim de tot! Suntem veșnici!
Credința în Înviere ne-a fost trans­misă în scris de autori contemporani cu evenimentul. Ei ne-au lăsat-o ca pe un testament, în Cartea sfântă care se numește „Noul Testament”. Ca să ne convingă că ceea ce ne spun este adevărat, ei ne pun în față cel mai puternic dintre argumente: „Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înviat, și la aceasta noi cu toții suntem martori” (F.Ap. 2,32). Ce fel de martori? Martori oculari: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut și auzit” (F.Ap. 4,20). Așadar, nu numai că L-au văzut înviat, dar au stat și de vorbă cu El după Înviere; nu erau doar doi-trei, ci sute de bărbați și de femei. Și nu erau dintre cei care așteptau Învierea Lui, ci dintre cei cuprinși de deznădejde totală la moartea Lui. De aceea, când au auzit că a înviat, nici unuia dintre ei nu i-a venit să creadă. Toți s-au îndoit când li s-a spus că a înviat. Numai întâlnirea cu El i-a convins. Acesta a fost argumentul hotărâtor. De aceea tocmai pe acesta ni l-au transmis și nouă, știind că numai aceasta ne va convinge și pe noi. Ei au știut că întâlnirea lor cu Hristos cel înviat va fi și întâlnirea noastră, a celor ce vom auzi despre ea peste veacuri, a celor ce vom vedea prin ochii lor.
Printre martorii Învierii, cele dintâi care L-au recunoscut și cu care a stat de vorbă au fost femeile Mironosițe. Ele au fost primele care au dus vestea Apostolilor. Cuvintele: „Hristos a înviat!” au fost rostite pentru întâia oară de către una din Mironosițe.
Îndreptându-se spre mormânt în dimineața Învierii, Mironosițele se întrebau între ele: „Cine ne va prăvăli piatra de pe ușa mormântului?” (Marcu 16,3). Această întrebare și-au pus-o oamenii, într-o formă puțin schimbată, de când este lumea: „Cine ne va prăvăli piatra de pe taina morții?” Cine ne va arăta ceea ce este dincolo de moarte?
Dacă n-ar fi înviat Hristos, la această taină și la aceste întrebări nu am fi avut răspuns. Înviind Hristos, El a înlăturat piatra de pe taina morții, descoperindu-ne că sufletul nu moare și că vor învia chiar și tru­purile, transfigurate, cum a fost trupul lui Hristos după Înviere, putând intra și pleca prin ușile încuiate, fiind de altă calitate decât materia și trăind în alte dimensiuni ale timpului și ale spațiului.
Taine mai rămân. Nu știm absolut totul. Însă, taina cea mare ne-a fost dezlegată și ne este suficientă dezlegarea. Știm că supraviețuim. Mântuitorul însuși și Harurile Sale ni se comunică acum prin Sfintele Taine, care sunt Taine de El instituite, și care, prin credința în Învierea Sa, ne fac să știm că toate vin de la Dumnezeu, că toate evenimentele vieții se sfințesc prin Biserică, iar Biserica ne pregătește mântuirea, adică întâlnirea fericită cu Dumnezeu, atât pe pământ, cât și dincolo, după ce vom trece de pragul morții.