Calea, adevărul și viața. Câteva definiții ale rugăciunii

În Patriarhia Română, anul 2022 a fost declarat ca an omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului. Desigur, aceasta nu înseamnă că doar în acest an trebuie să ne rugăm, ci se dorește să fie sporită grija, înțelegerea și însușirea rugăciunii în viața noastră.
Cu puțin timp în urmă, a apărut în traducere românească cartea „Rugăciune și tăcere în spiritualitatea ortodoxă” a Mitropolitului Kallistos Ware, unde ne sunt prezentate patru definiții ale rugăciunii.
Prima definiție este aceea care se află în The Concise Oxford Dictionary, fiind descrisă ca „o cerere solemnă adresată lui Dumnezeu…, formulă folosită în actul rugăciunii”. Pentru cei care sunt învățati doar a adresa cereri lui Dumnezeu pare o definiție mulțumitoare. Însă, pentru cei care doresc să depă­șească acest nivel exterior al rugăciunii și să vadă roadele ei interioare, o asemenea definiție cu greu îi poate satisface.
Nu același lucru este când vorbim de cuvintele spuse de Sfântul Teofan Zăvorâtul, care afirmă că: „lucrul cel mai important în rugăciune este de a sta în fața lui Dumnezeu cu mintea în inimă și de a rămâne astfel neîncetat, zi și noapte, până la sfârșitul vieții”. Această a doua definiție ne arată că rugăciunea nu mai înseamnă doar a cere ceva, ci ea se poate face într-adevăr chiar fără a folosi vreun cuvânt. Nu este atât o activitate de moment, cât o stare continuă. Deci, a ne ruga înseamnă, înainte de toate, a conștientiza că stăm în fața lui Dumnezeu și, cu cât ajungem să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și să-L iubim, cu atât avem mai puțin nevoie să ne exprimăm verbal.
În aceste două definiții ale rugăciunii accentul cade mai curând pe ce face omul decât pe ce face Dumnezeu. Însă, în relația de rugăciune, lui Dumnezeu îi apar­ține inițiativa și nu omului, iar acțiunea Lui este fundamentală.
Cel care a descris adevărata realitate a rugăciunii interioare a fost Sfântul Grigorie Sinaitul (+1346), care spunea: „Dar ce să mai vorbim atât? Rugăciunea este Dumnezeu – Care lucrează pe toate în toți”. Rugăciunea este Dumnezeu – este ceva în care nu eu am inițiativa, ci ceva la care particip; nu este în primul rând ceea ce fac eu, ci ceea ce Dumnezeu face în mine. Vrea să spună că adevărata rugăciune interioară este atunci când încetezi să mai vorbești și asculți vocea fără cuvinte a lui Dumnezeu în adâncul inimii. Aceasta înseamnă să încetezi de a mai lucra pe seama ta și să pătrunzi în lucrarea lui Dumnezeu.
Cea de-a patra definiție a rugăciunii este prezentată tot pe seama Sfântului Grigorie Sinaitul, care afirma că: „Rugăciunea este arătarea Botezului”. Aceas­tă definiție arată mai bine conturat caracterul acestei lucrări a lui Dumnezeu în noi. Adică, adevărata rugăciune înseamnă redescoperirea și „arătarea” harului primit la Botez, cu alte cuvinte „să devii ceea ce ești”.
Atunci la Botez fiecare dintre noi primește harul dumnezeiesc pentru a conlucra cu el la mântuirea noastră, promițând, prin glasul nașilor, că vom participa toată viața la o împreună-luptă cu Hristos împotriva celui rău. Numai că fiecare dintre noi înșelăm această promisiune și risipim ceea ce primim la Botez prin păcatele săvârșite. Rugăciunea ne ajută să redobândim cele pierdute, însă trebuie să trecem de la rugăciunea „mea” la Rugăciunea lui Hristos în mine!

De fapt, Mântuitorul Hristos dorește ca noi să-i dăm Lui păcatele noastre, să renunțăm la ele, să ni le preia El și să ne ierte, pentru că păcatul înseamnă moarte sufletească și trupească, arătându-ne că Hristos luptă de-a pururi împotriva morții și ne oferă viața cea adevărată celor care ne-o dorim.