Calea, Adevărul şi Viaţa / Care este cea mai mare virtute?

Trăim într-o epocă a simpozioanelor, a colocviilor, a conferinţelor, a congreselor, a tot felul de adunări, naţionale şi internaţionale. Toate acestea sunt semne ale lărgirii şi întăririi comunicării dintre oameni. Oamenii îşi comunică şi îşi asociază ideile, îşi rânduiesc viaţa împreună. Doi gândesc mai bine decât unul. Mai mulţi, şi mai bine. Oamenii îşi coordonează gândurile, planurile, mergându-se din ce în ce mai mult spre coordonări planetare.

Astfel de comunicări între oameni au existat dintotdeauna, bineînţeles că în forme diferite de cele de azi şi cu mijloacele vremurilor respective. Creştinismul a fost prima mare idee universală, iar forma comunicării dintre toţi cei care îl reprezentau a fost Sinodul ecumenic. Ecumenic vine de la „oikumene”, care înseamnă lume, mondial, universal. Cel dintâi Sinod ecumenic a fost la Niceea, în anul 325, în Asia Mică, organizat de împăratul Constantin cel Mare, unde printre cei 318 episcopi participanţi a fost şi episcopul de Tomis, Constanţa de azi.

Sinoadele ecumenice s-au continuat, devenind adevărate instituţii de clarificare, la dimensiuni universale, a unor idei, doctrine, credinţe, şi de impunere a lor ca norme obligatorii peste tot. Alături de aceste mari întruniri creştine au avut loc şi alte consultări, la nivele mai reduse, însă nu mai puţin importante.

O astfel de întâlnire a fost organizată în pustia Sketică din Egipt, de către nevoitorii singuratici, acolo, unde, în pustiu, a luat fiinţă o imensă mănăstire, o şcoală a sfinţeniei.

Părinţii pustiei nu căutau răspunsuri teoretice, ci instrumente pentru a le folosi, pe loc, în lupta lor către un om mai curat, mai drept, mai bun, mai întreg, un om care să fie mai aproape de modelul suprem: Iisus Hristos.

La „Simpozionul” din pustia Sketică s-au adunat monahii de la chiliile singuratice pentru a sta de vorbă pe tema: Care este virtutea cea mai mare?, unde şi-au spus părerea mulţi bătrâni cu experienţă îndelungată. Unul a spus că virtutea cea mai mare este răbdarea. Altul a numit bunătatea. Un altul a numit dragostea. Toate virtuţile şi-au cerut întâietatea. Şi se pare că toate puteau candida la locul întâi, pentru că cine o are pe una în chip desăvârşit, nu poate să nu le aibă şi pe celelalte.

A doua zi, după ce de-a lungul dezbaterilor doar a tăcut, avva Antonie a tras concluzia, apelând la un paradox pus în slujba politeţei, spunându-le: „Toate virtuţile sunt mari şi bune. Toate sunt cele mai mari. Dar cea mai mare dintre toate este dreapta socoteală”. Desigur că putem să ne închipuim că şi-a motivat destul de clar afirmaţia.

De îndată au convenit toţi că dreapta socoteală era, într-adevăr, regină, deoarece echivalentul acestei frumoase expresii este discernământul, adică dreapta judecată, echilibrul minţii, echilibru sufletesc, evitarea extremelor, evitarea fanatismelor, mersul armonic spre desăvârşire prin cultivarea egală a tuturor virtuţilor, în frunte cu dragostea, fără ca vreuna să pretindă a le domina pe celelalte.