Calea, Adevărul și Viața / Calitatea de „popor ales”

Nici cel mai înverşunat antisemit nu poate contesta poporului evreu calitatea pe care Dumnezeu i-o hărăzise în cadrul iconomiei mântuirii, anume aceea de popor ales. Chestiunea ţine de domeniul evidenţei istorice, iar a încerca să o negi înseamnă să-L negi pe Dumnezeu însuşi şi să-I conteşti opţiunea.

Aşadar, poporul evreu a fost ales de Dumnezeu ca să fie moștenitorul unui legământ sfânt: „de vei face toate câte îţi poruncesc şi de vei păzi legământul Meu, îmi veţi fi popor ales dintre toate popoarele, că al Meu este pământul, iar voi îmi veţi fi preoție împărătească şi neam sfânt” (Ieşire 23,22), iar faptul respectiv este recunoscut atât de evrei cât şi de creştini.

         Însă, dacă poporul evreu a fost ales de Dumnezeu, este pentru că avea de îndeplinit o misiune anume, şi nicidecum datorită unor calități prin care se deosebea de alte popoare, ci în virtutea unui scop rânduit de Dumnezeu, Cel care „le creează pe toate, fiecare cu scopul său”(Pilde 16,4).

Prin urmare, care era scopul pe care Dumnezeu l-a încredințat poporului ales în istoria mântuirii neamului omenesc? El rezultă chiar din conținutul legământului încheiat între Dumnezeu şi poporul ales, şi constituie, de altfel, miezul întregii chestiuni. Este adevărat că evreii au fost aleși să fie poporul lui Dumnezeu şi că alegerea a fost consfințită printr-un legământ sfânt, însă, ca finalitate, legământul stipula ca, prin intermediul lor, darurile ce decurgeau din această binecuvântare să se reverse asupra tuturor neamurilor: „te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare… şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”(Facere 12, 2-3). Cu alte cuvinte, Dumnezeu hotărâse, în sfatul Său de taină, ca mântuirea neamului omenesc căzut în păcat să vină prin şi din acest popor.

Pentru a-şi îndeplini misiunea încredințată, poporul evreu trebuia să se păstreze la înălțimea alegerii divine, şi nu se poate spune că nu s-a străduit, numai că, în loc să se mențină în sensul misiunii încredințate lor de către Dumnezeu, aceea de a fi călăuză spre limanul mântuirii pentru toate popoarele, evreii s-au îndepărtat cu timpul de acest sens primordial. Cu cât descindem mai mult în istorie şi ne apropiem de vremurile când trebuia să vină Mesia, se observă o tot mai accentuată tendință de izolare a evreilor de celelalte popoare, ajungându-se la un radicalism care a făcut apropierea unora de alții din ce în ce mai anevoioasă.

Însăși imaginea lui Mesia,  a Cărui venire în istorie trebuia să corespundă cu „plinirea vremii”(Galateni 4,4), îşi diminuează trăsăturile originare, iar El a ajuns dintr-un Mântuitor religios al tuturor neamurilor, doar imaginea unui simplu eliberator politic al poporului evreu.

Între mulțumirea de a fi dus la bun sfârșit misiunea sacră încredințată lor de Dumnezeu şi încrâncenarea de a se fereca într-o iluzie, evreii au ales să rămână victimele unui vis lipsit de orice suport şi finalitate. Pe adevăratul Mesia L-au ucis, luându-şi, în faţa lui Dumnezeu şi a posterității,  răspunderea asupra celei mai abominabile crime: „sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27,25).

Au refuzat Adevărul şi au preferat să se încrânceneze în așteptarea unui Mesia care va să vină într-un viitor lipsit de consistență şi Care să le redea orgolioasa lor pretenție de stăpâni ai lumii.