Calea, Adevărul și Viața / Bogăția – mai mereu o piedică în calea mântuirii

Nu mai erau ale lui. Asta era. Ieșiseră definitiv de sub stăpânirea lui. Erau acum la voia celor care rămăseseră și care puteau umbla prin ele și prin sufletul lui ca și cu un băț prin cenușă. Deveniseră bunuri în care alții se puteau amesteca fără răspundere, fără teamă sau rușine. Chiar și rudele cele mai apropiate, deși moștenitoare acum, înainte n-ar fi îndrăznit să deschidă un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creează astfel de situații, cu adevărat ciudate, oricât ar fi de naturale. Sunt lucruri naturale care, parcă, nu au dreptul să fie naturale. Nu ne satisfac, oricât ar fi de naturale.

Prin Parabola bogatului căruia i-a rodit țarina, Mântuitorul Hristos a atras atenția să nu ne punem nădejdea în bogăție. Ba chiar vede în ea un pericol, cu toate că, dacă nu ne-am îngriji de ziua de mâine, nu prea ar fi din ce trăi. Iar pentru ziua de mâine înseamnă a depozita azi!

Mântuitorul Hristos nu a propovăduit o învățătură absurdă. N-a interzis niciodată grija de viitor, asigurarea zilei de mâine. Ceea ce a condamnat Mântuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulăm în bunuri exclusiv personale și concentrarea tuturor preocupărilor asupra lor, cu gând egoist, cu gând de a avea mai mult decât avem nevoie.

Aceasta condamnă Mântuitorul. Condamnă egoismul, condamnă lăcomia, condamnă pe cei care adună de dragul de a aduna, pentru bucuria perversă pe care și-o procură, contemplându-și pungile și hambarele. Unii ca aceștia uită de Dumnezeu și de oameni. Satisfăcuți, nu mai văd împrejurul lor și nu simt că ceea ce au ei în plus ar folosi mult acelora care au în minus față de trebuințele lor. Și, mai ales, uită că nu sunt nemuritori și că tot ce adună în plus, adună, de fapt, pentru alții.

Pentru unii ca aceștia a rostit Fiul lui Dumnezeu această pildă. Tocmai vorbea despre lăcomie. Cineva din mulțime Îl rugase să îi zică fratelui său să împartă averea cu el. Mântuitorul nu a vrut să intervină în acest conflict, spunând: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor între voi?” Însă, aceasta i-a dat totuși prilejul să-și spună un punct de vedere, în principiu, și anume: „Căutați să vă păziți de lăcomie, căci viața cuiva nu atârnă de mulțimea avuției lui” (Luca 12, 14-15).

În parabolă, Dumnezeu apare ca un al doilea personaj, pentru că nu i-a plăcut filosofia și concepția de viață a celui bogat. Bogatul căruia i-a rodit țarina abdicase de la conștiința răspunderii pentru alții, concentrându-se doar asupra lui și a plăcerilor sale. Aceasta nu i-a plăcut lui Dumnezeu, din mai multe motive. Întâi pentru că bogatul și-a suspendat munca, în al doilea rând, pentru că și-a rezervat bunurile numai pentru sine și, în al treilea rând, pentru acea convorbire intimă cu sufletul său, ca și cum era limitat numai la viața pământească, uitându-i cu totul dimensiunea cerească.

Mântuitorul condamnă avariția, egoismul, lăcomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija față de suflet, pe grija față de trup a acelora care, uitând de diferența dintre ele, numesc trupul suflet, ca și cum acesta ar fi nemuritor.

Cu toții suntem trecători și străini pe acest pământ și nu trebuie să ne investim toate nădejdile, toată agoniseala, toate bunurile numai aici. E important să ne trimitem o rezervă și dincolo. La întrebarea: „Cele pe care le-ai adunat ale cui vor fi?”, se poate răspunde în două feluri: ale altora, dacă le-am adunat doar pentru noi, ale noastre, dacă le-am împărțit cu alții.