Calea, Adevărul și Viața / Atitudinea noastră la slujbele bisericești

Pentru a fi bine încredințați cum trebuie să fie atitudinea noastră în rugăciunea la care luăm parte în diferitele rânduieli ale Bisericii, este foarte potrivit să avem multă atenție la o întâmplare minunată ce s-a petrecut în Sfântul Munte.

Un părinte stareț pe nume Iliodor, de la Mănăstirea Marea Lavră, care a trăit în urmă cu mai bine de 150 de ani, pe când era la privegherea de toată noaptea, se afla în Altar și pregătea cădelnițele, ca preoții și diaconii să tămâieze, când avea să înceapă cântarea „Ceea ce ești mai cinstită...”

Din locul acela, din Altar, el vedea cu ochii sufletului în fiecare zi, când cântărețul (psaltul) începea „Să lăudăm, bine să cuvântam și să ne închinăm Domnului...”, o femeie îmbrăcată în negru, plină de măreție, însoțită de doi îngeri cu cădelnițe de aur în mâini, cum tămâia întreaga biserica, până se termina cântarea „Ceea ce ești mai cinstită...”.

Într-o zi, psaltul a luat la catavasii un ton foarte înalt și atunci acea femeie, care nu era alta decât Ocrotitoarea Sfântului Munte, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea-Fecioara Măria, nu s-a arătat să tămâieze ca în fiecare zi, pentru că sunetele înalte și mărețe alunga cuvioșenia și evlavia. Într-o altă zi, la privegherea de după Pavecerniță, acest binecuvântat Iliodor a văzut-o pe Maica Domnului tămâind întreaga biserică. Mergea la stranele în care nu stătea nimeni și tămâia, în timp ce în dreptul stranelor în care se aflau monahi nu tămâia. Acest lucru a trezit curiozitatea părintelui Iliodor, rugându-se Maicii Domnului să-i dezlege nelămurirea.

După trei zile de rugăciune, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i s-a arătat în somn și i-a spus: „Află, Iliodore, că tămâiez stranele care sunt goale, pentru că monahii care stau în ele și urmăresc sfintele rugăciuni și slujbele se află în slujba și ascultarea Mănăstirii, însă acolo unde se află în ascultare și lucrează au mintea neîntrerupt la rugăciunea comună care se face în biserică de către frați și așa, de acolo de unde se află, se roagă și aceia împreună cu cei din biserică. Ei au plata îndoită. În timp ce mulți dintre monahii care sunt cu trupul în stranele lor nu se roagă cu mintea dimpreună cu ceilalți frați, ci uneori vorbesc între ei, alteori se gândesc la lucruri fără nicio legătură cu rugăciunea, câteodată osândesc, altădată pizmuiesc pe cei ce cântă și, în loc să slăvească și ei împreună cu aceia numele Celui Preaînalt, fac pe dos, își acuză frații, iar de multe ori chiar cugetă lucruri viclene și păcătoase. Acești monahi, chiar dacă se află la locurile lor, nu sunt socotiți ca prezenți, ci ca absenți, și, pentru că nu se roagă curat, nu merită să fie tămâiați, pentru că tămâia înseamnă harul Sfântului Duh, care însă nu locuiește în acești oameni, pentru că își întoarce fața de la ei.

De aceea va trebui ca acele pe care le-ai văzut și ți le-am spus să le faci cunoscute tuturor monahilor și creștinilor și să le așterni pe hârtie, ca toți să știe că, atunci când intră în biserică, dar și întotdeauna când se roagă, se cuvine să aibă mintea și inima îndreptate numai spre Dumnezeu, pe Care suntem datori să-L slăvim și Căruia trebuie să-I mulțumim pentru cele bune dăruite nouă, dar și pentru cele rele care, din îngăduință dumnezeiască, ni se întâmplă.

Este un mare păcat și de neiertat să vorbim în biserică în timpul rugăciunii, pentru că astfel îl disprețuim pe Dumnezeu în față și întristăm Duhul Sfânt, iar aceasta este totuna cu hula împotriva Duhului Sfânt – păcatul care nu se iartă «nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie» (Matei 12, 32). De aceea, ar fi mai bine ca oamenii aceștia să nu se ducă la biserica, decât să meargă, să nesocotească porunca lui Dumnezeu și să ajungă pricină de sminteală în Biserica Sa.”

Așadar, atunci când intram în biserică spre a ne ruga, va trebui să lăsăm în afara bisericii tot gândul, toată grija și preocuparea ce ne abat și ne îndepărtează de rugăciune, să ne concentrăm, mai cu seamă la Sfânta Liturghie, pe momentele atât de importante ale ei, fără a face altceva cu gândul sau cu fapta, dacă vrem ca Dumnezeu să primească rugăciunea și cântarea noastră, să avem plata veșnică și să nu fim osândiți; întrucât în loc să ne folosim de rugăciunea noastră, ne vom vătăma din cauza nepurtării de grijă.

Pr. Cristian Ștefan