Calea, Adevărul şi Viaţa / Ascultare şi disciplină

Există o bogată literatură plină de sfaturi pentru cei care voiesc să trăiască o viaţă duhovnicească mai deosebită. Sunt atât de multe poveţele şi căile atât de bine descrise, încât acest lucru pare uşor de realizat. Greşesc cei care cred că aceste poveţe şi căi pot fi luate drept metode mecanice, pe care este de ajuns să le accepţi şi să le foloseşti pentru a te sfinţi de îndată. Metodele, adică formele de viaţă duhovnicească, asceza, ostenelile, renunţările, trebuie umplute cu conţinut duhovnicesc, cu simţirea a ceea ce faci, cu modificarea inimii şi a gândurilor, spre a nu rămâne forme goale. O metanie fără smerenia gândului este o gimnastică bună sau doar o osteneală fizică.

Sfinţenia se deprinde pe lângă un om cu viaţă aleasă, din luptele şi biruinţele lui. Sfinţenia nu se învaţă, ci se imită, se trăieşte. Adevărata sfinţenie se imită prin contopirea cu simţirea celui ce te-a atras şi te-a copleşit prin sfinţenia lui. Prin intrare în asceza lui şi în bucuria lui. Şi, mai ales, prin ascultarea lui.

Sensul ascultării este să gândeşti cu gândirea sfântului care te-a apropiat de el, pentru a ajunge să simţi cu simţirea lui, să te luminezi cu lumina la care a ajuns el.

Cel dintâi lucru pe care îl învaţă şi îl predă un duhovnic este disciplina duhovnicească. Cere ascultarea de el ca exerciţiu de disciplină. Aşa trebuie înţeleasă. Disciplina introduce o anumită ordine în gândire şi te introduce într-o anumită concepţie de viaţă. Intrarea în disciplină înseamnă intrarea în depăşirea de sine, în schimbare, înseamnă ieşirea din imobilism, din „aşa sunt, asta rămân”, înseamnă ieşirea din mediocritate, din comoditate, din compromis şi din conformism, capitulând în faţa tentaţiilor care risipesc personalitatea şi o descompun. Disciplina refuză tranzacţiile de conştiinţă care degradează fiinţa omenească.

Porunca este să fim desăvârşiţi, să fim integri, să ne purificăm, să înaintăm mereu. Pentru aceasta este absolut necesară disciplina. Disciplina este intrare în armonie, coerenţă. Este contrariul anarhiei. Fiind armonie, este şi iubire. Contrariul este ura. Iubirea solidarizează. Ura dezintegrează, împarte, dezbină, fărâmiţează. Fiind armonie, este şi libertate. Anarhia anulează libertatea, o supune la toate posibilităţile de evadare în non-sens, deoarece relativizează total. Disciplina este tocmai reversul relativizării.

Ascultarea lua, la unii Părinţi, forme aparent absurde, dar prin absurditatea poruncilor se urmărea tocmai deprinderea cu disciplina. Se ştie de porunca unor stareţi către novici de a sădi unele plante, varză de pildă, cu rădăcina în sus. Cei care ascultau de raţiune şi sădeau plantele normal, nu erau acceptaţi în viaţa monahală, pentru că nu raţiunea li se testa, ci disciplina, disponibilitatea de a intra în disciplină, oricum ar fi fost ea. Raţională ar fi devenit ea mai târziu, în măsura în care disciplina duhovnicească urmează canoanele raţiunii, căci nu le urmează pe toate.

Mereu disciplina rămâne superioară raţiunii, pentru că a fi în disciplină, înseamnă a te lăsa pe răspunderea altuia care poartă sarcina mântuirii tale. Cel puţin până când, crescându-ţi aripile, îţi dă voie să zbori.