Calea, Adevărul şi Viaţa. Argumentele Învierii

Ne aflăm în zilele când suntem chemați să fim din nou îm­preună, în gând și rugăciune, cu bucurie pentru a întâmpina evenimentul culminant al istoriei mântuirii, care este Învierea lui Hristos.
Noul Testament, cartea noastră de temelie, prin graiul și măr­turia scrisă a ucenicilor Mântuitorului, cu putere de document istoric, ne povestește cu multe amănunte cum s-au petrecut lucrurile, și este potrivit ca acum, în aceste zile, să le rememorăm pentru a ne îm­prospăta cunoș­tințele și a ne întări credința și convingerile.
Care sunt argumentele cu care Sfânta Scriptură apără realitatea Învierii Domnului? Iată tema asupra căreia vom stărui în cele ce urmează. Iar, dacă există și unele contraargumente, să vedem dacă ele rezistă în fața argumentelor, pentru a nu strecura în suflet îndoiala.

Dintru început trebuie să spu­nem că, în Sfânta Scriptură, nu este vorba de argumente propriu-zise, întrucât Sfinții Evan­gheliști și ceilalți Apostoli nu poartă discuții cu cineva pentru a demonstra cuiva că Hristos a înviat. Ei relatează fapte, ca martori oculari: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, și la acesta noi toți suntem martori”(F. Ap. 2,32); „Noi suntem martorii acestui fapt” (F. Ap. 3,15).

Nu trebuie, așadar, să uităm că știrile ne vin de la martori oculari. Ei L-au văzut murind, L-au îngropat, L-au plâns, și-au pierdut speranța, s-au lepădat de El, și apoi, tot ei L-au văzut înviat, deși nu se mai așteptau la așa ceva. Iar, după ce L-au văzut înviat, și-au recăpătat curajul, începând să-L mărturi­sească în piețele publice. Faptele îi sileau să le ateste, să le adeve­rească, să le mărturi­seas­că: „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut și am auzit”(F. Ap. 4,20).
Când s-au dus femeile miro­nosițe la mormânt, au găsit mormântul gol. La fel l-au găsit și ceilalți Apostoli. Soldații care îl păzeau l-au găsit gol și s-au dus să raporteze superiorilor. Acum a apărut și primul  contraargument.

Căpeteniile preo­ților, intrați în pa­nică, s-au asociat cu soldații punând la cale o minciună: „Să spuneți că noaptea, când dor­meați, au venit ucenicii Lui și L-au furat”(Matei 28,13). Logica acestui contraargument este însă slabă, chiar neputi­ncioasă. Dacă dor­meau, de unde știau că L-au furat ucenicii? Și ei cum de au adormit toți? Și cine ar fi îndrăznit să se apropie de un mormânt păzit de soldați și sigilat? Mai ales  că ucenicii erau speriați, înfri­coșați și încredințați că totul s-a terminat.
Și apoi, dacă ei L-ar fi furat, cum  ar fi fost capabili să moară pentru El, propovăduindu-L înviat, căci aproa­pe toți au murit de moarte martirică. Cine moare pentru o minciună ticluită de el însuși? Contraargumentul furtului este lipsit de orice logică.
Mântuitorul Hristos era viu și fap­tele vin din nou să aducă mărturie și despre aceasta, o mărturie și mai pu­ternică decât mormântul gol. El s-a arătat mai întâi mironosițelor, apoi lui Luca și Cleopa, pe drumul spre Emaus, iar spre seară s-a arătat tuturor ucenicilor, salutându-i cu „Pace vouă”. Și arătările nu s-au oprit doar aici.

Astfel, Învierea dovedește că Hristos a fost și este Fiul lui Dumnezeu. Învierea dovedește că învățătura Lui era de la Dumnezeu. Învierea dovedește că tot ce a făcut și tot ce a spus au fost de la Dumnezeu și poartă pecetea adevărului. Învierea ne descoperă adevărul, cunoașterea cea adevărată. Dacă n-ar fi înviat Hristos, nici evenimentele din Țara Sfântă, nici propovăduirea Apostolilor și cărțile lor n-ar fi depășit granițele locului și timpului în care s-au produs. Tot ceea ce s-a petrecut sunt fapte ce cad sub observația noastră. Ele ne întăresc credința și ne fac să participăm la sărbătoarea Învierii cu încredințarea că celebrăm sensul destinului nostru, că primim cheia vieții și a morții noastre.