Calea, Adevărul şi Viaţa / Aparenta „neputinţă” a lui Dumnezeu

Se spune, pe bună dreptate, că prin credinţă omul face minuni, iar afirmaţia poate fi perfect adevărată, dacă respectăm logica lucrurilor. Minunile le săvârşeşte Dumnezeu, însă nu în pofida voinţei ori în afara implicării noastre, dacă ne aducem aminte că aproape toţi cei care veneau la Hristos erau întâi întrebaţi dacă cred că El poate face aceasta, iar minunile se săvârşeau într-o directă proporţionalitate cu credinţa lor.

În paginile Sfintei Scripturi există câteva pasaje în care se vorbeşte chiar de un anumit „eşec” al lui Hristos, cazuri de ratare a minunilor. Aflându-se în patria Sa, Hristos „n-a făcut acolo nicio minune, din pricina necredinţei lor” (Matei 13,58). Sfântul evanghelist Marcu este şi mai tranşant, menţionând că „n-a putut face acolo nicio minune, decât că şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat şi se mira de necredinţa lor” (Marcu 6,5-6). În aceste pasaje trebuie să înţelegem  că între „a nu face” şi „a nu putea să faci” un lucru este o mare diferenţă, care trimite la implicarea neîndoielnică a omului în săvârşirea minunii.

Departe de a indica o aşa – numită „neputinţă” a lui Dumnezeu, exemplele de mai sus ne descoperă faptul că minunile nu sunt acte pe care El le realizează fără o implicare a voinţei noastre, ci ele se întemeiază tocmai pe disponibilitatea noastră de a I ne face accesibili. Din această perspectivă, putem vorbi de o „neputinţă” divină, doar că în astfel de cazuri nu este vorba decât de respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, ceea ce este cu totul altceva. De aceea, afirma şi Sf. Vasile cel Mare, că „Dumnezeu cel atotputernic se face neatotputernic în faţa libertăţii noastre”.

Un alt aspect, care rezultă din minunile săvârşite de Hristos, este şi acela că ele n-au fost nişte fapte antilogice, în sensul că prin ele s-ar fi încălcat sau chiar s-ar fi anulat legile creaţiei, pe care Dumnezeu însuşi le-a rânduit, ci prin intermediul lor doar s-au îndreptat nişte carenţe ivite ulterior în trupul ei. Dincolo de aspectul lor spectaculos şi inexplicabil, minunile nu sunt decât acte de restaurare a făpturii omeneşti pervertită de păcat, deci acte de revenire la normalitate şi, chiar dacă se săvârşesc cu mijloace din afara lumii noastre, prin urmare, depăşesc puterea noastră de înţelegere şi făptuire, prin efectele lor se înscriu întru totul în normalitatea ei.

În absolut toate minunile săvârşite de Mântuitorul Hristos are loc o restaurare a firii umane şi readucerea ei la starea sa firească: orbilor nu li s-au dat alţi ochi, ci doar le-a fost redată vederea; celor slăbănogi li s-a redat capacitatea de a se mişca, femeii gârbove i s-a redat verticalitatea, poziţia firească a fiinţei umane. Totul se înscrie în aria strictă a normalităţi omenescului, fără să i se scadă sau să i se adauge ceva.