Calea, Adevărul şi Viaţa / Apa cea vie a Ortodoxiei

Ostenit de drumul ce străbate Samaria, Iisus Hristos ajunge la poala muntelui Garizim și se așază pe o piatră de lângă fântâna lui Iacob. Arătând a iudeu, după chip și îmbrăcăminte, „Străinul” îi cere unei femei samarinence să-I dea apă să bea, situație care a trezit un sentiment de mirare din partea femeii, întrucât știa că iudeii nu au niciun fel de amestec cu samaritenii (Ioan 4, 4-42).
În Samaria a rezultat un popor hibrid, din cauza captivității babilonice, pe care iudeii îl urau de moarte, ca pe un fruct al renegării. În drumurile lor dintre Iudeea și Galileea ei ocoleau Samaria, iar când graba îi silea s-o străbată, la ieșire își scuturau praful de pe sandale. Hibridarea se petrecuse nu numai în sânge, ci și în religie, aceasta reprezentând un fel de aliaj instabil între credințe și practici eterogene: pe de-o parte, locuitorii își revendicau moștenirea lui Avraam, pe de alta continuau să-și venereze idolii.

Pe muntele Garizim ridicaseră un templu care, în mod declarat, se opunea celui din Ierusalim. Așadar, mirarea femeii în fața lui Iisus își avea temeiurile ei, dar nici nu era lipsită de o anumită dedublare: „Tu, care ești iudeu“ și „părintele nostru Iacob“. Să crezi că te tragi din Iuda, dar să nu te socotești iudeu, iată drama celui ce se înstrăinează pe dinlăuntru!

Urmărind relatarea evanghelică vedem că sufletul femeii samarinence merge din mirare în mirare, deoarece „Străinul” care îi ceruse apă, îi promite apa cea vie. Ea nu prea cunoaște ceea ce trece dincolo de limbajul evanghelic, însă dă dovadă că nu este ignorantă, spunând: „Doamne, nici găleată nu ai și fântâna este adâncă”. Prin aceasta ea ne lămu­rește ce este apa cea vie: este apa de adâncime, apa originară, temelia și începutul oricărei fântâni, apa pe care noi, cei de acum, o cunoaștem sub numele de pânză freatică, stratul profund și pur, necontaminat de infiltrațiile superficiale, a cărui limpezime nu e concurată decât de viața însăși.
Cred că la cele spuse până aici cea mai bună completare și concluzie ne-o face Mitropolitul Bartolomeu Anania într-un cuvânt de învățătură, spunând:

„Filologia biblică știe că manuscrisele cele mai vechi sunt cele adevărate, deoarece ele nu sunt contaminate de greșelile involuntare ale copiștilor sau de cele voluntare ale ereticilor. Sfinții Părinți știau, de asemenea, că adevărata credință este cea mai veche, adică cea predată de Sfinții Apostoli. Biserica știe că apa cea vie a unei fântâni se păstrează ca atare numai dacă fântâna este adâncă și dacă pereții ei sunt zidiți din pietre tencuite. Ei bine, cele șapte Sinoade Ecumenice nu sunt altceva decât pietrele tencuite ce apără apa cea vie de apele viiturilor. Aici, între viu și viitură, e toată drama sfâșietoare la care este supusă cămașa lui Hristos. Pânza freatică e una singură, fântânile pot fi mai multe, chiar foarte multe. Care este cea adevărată? Este aceea care s-a ferit și se apără de viituri. O numim Ortodoxie. Acuzată de conservatorism, Ortodoxia e singura care știe ce conservă: apa cea vie a Evangheliei lui Hristos, pururea înnoi­toare prin Duhul Sfânt. Și e de-ajuns”.