Calea, adevărul și viața. Ajută mai mult post și rugăciune la guvernarea unei țări?

Țara noastră, ca altele de altfel, trece printr-o perioadă deloc ușoară. Cauzele sunt multiple: de la „binele” dorit din afara ei, până la lipsa de verticalitate a celor incluși în categoria „de la vlădică la opincă”. Însă, Țările Române și mai apoi România Mare au mai trecut prin astfel de momente istorice, momente care au fost depășite datorită faptului că domnitorii noștri au condus țara împreună cu Dumnezeu.
Dacă mergem în urmă cu aproximativ 500 de ani, vom afla că, pe la sfârșitul domniei Sfântului Neagoe Basarab, în anul 1520, chipul amenințător al războiului se arăta limpede deasupra Țării Românești. Sultanul voia cu orice preț să cucerească pământul românesc. Vestea aceasta a circulat cu repeziciune, creând multă panică. Boierii, nerăbdători, i-au solicitat domnitorului să ia mai repede o hotărâre în vederea începerii pregătirilor pentru război. Războiul era din start pierdut, ținând cont de forța militară a turcilor. Mai mult, boierii erau iritați de faptul că domnitorul nu se arăta la vorbă. Însă, Sfântul vorbea în taină cu Dumnezeu. Un slujitor i-a încredințat că domnitorul se roagă. Iar boierii au murmurat. Li se părea total nepotrivit ca, tocmai când războiul era aproa­pe, domnitorul să se roage.
Însă Neagoe Basarab știa care este sfatul care contează. Când a apărut, într-un târziu, în mijlocul lor, el a fost luat la rost: „Măria Ta, situația este gravă. Trebuie să luăm o hotărâre. Turcii ne vor cotropi”. Iar domnitorul rugător i-a îndemnat la rugăciune. Boierii însă au răbufnit: „Măria Ta, țara nu se con­duce cu «Doamne mi­lu­iește!»”. Sfântul Neagoe Basarab i-a domolit, spunându-le că și lui îi pasă de ceea ce se întâmplă cu țara, nu numai lor: „Rugați-vă mai mult și postiți, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Apoi, gânditor, domnitorul s-a retras și a început să se roage. Răspunsul lui Dumnezeu nu a întârziat. Cronicile spun că, în noaptea aceea de 21 septembrie 1520, Dumnezeu i-a cerut sufletul sultanului Selim I și nu a mai avut loc nicio cotropire a Țării Românești.
Noi, cei de azi, ne-am putea întreba ce a vorbit Neagoe Basarab cu Dumnezeu. Probabil că o fi zis și „Doamne miluiește!”, fiindcă așa se vorbește cu Dumnezeu, dar, cu siguranță, nu s-a rugat ca sultanul să moară. Cert este că acum trăim o situație ce pare fără ieșire. Se caută tot felul de soluții omenești și nimeni nu se gândește și la soluția domnitorului Neagoe Basarab. Cei mai mulți dintre noi suntem cuprinși de îndoiala celor din sfatul țării și cred că țara nu se conduce cu „Doamne miluieș­te!”, însă, trebuie să avem convingerea că peste toate fră­mân­tările ome­nești, chiar cu „Doamne mi­luiește!” se poate conduce o țară. Numai așa se poate ieși din încremenirea cauzată de spaimă și moarte, întrucât Dumnezeu are ultimul cuvânt într-o istorie ca aceasta, a tulburării și a neli­niștii, când în lume nu este un rău oarecare, ci însăși urgia de care vorbea Sfântul Neagoe Basarab. Iar de urgie nu scăpăm doar cu mijloace omenești.
De aceea, acum când în fruntea țării nu avem pilde vrednice de rugăciune și postire, este bine să ne apropiem mai mult de Biserică, chiar dacă unii slujitori ai ei au neajunsurile și slăbiciunile lor, deoarece, în timp ce pe toate canalele media se vorbește de boală și moarte, Biserica ne vorbește de Înviere și viața veș­nică. În timp ce lumea aceasta ne vrea depresivi, Biserica ne cheamă la sărbătoare în fiecare duminică. În timp ce lumea aceasta ne vrea speriați și des­curajați, Biserica ne vrea senini și curajoși. În timp ce lumea aceasta ne vrea dezbinați și separați, Biserica ne cheamă să fim împreună.
Prin rugăciune și postire putem da un sens izbăvitor evenimentelor. Nu ne mai punem încrederea în noi, ci în Cel care are în mâna Sa soarta întregii lumi.