Calea, adevărul și viața. Actualitatea Părinților pustiei

Noi, acum, știm multe despre căile desăvârșirii, dar le cu­noaștem pe toate din știința şi experiența celor vechi. Ei nu le știau de la nimeni. Pentru dânșii totul era inedit. Ei învățau totul din lupta cu ispitele, cu demonii, cu propria natură omenească păcătoasă. Ei desco­pe­reau din mers metodele de luptă şi tocmai de aceea, experiența lor duhovnicească este atât de im­portantă, de interesantă şi plină de învățăminte pentru noi cei de azi.
Experiența lor duhovnicească este importantă şi dintr-un alt motiv. Fiind ei cei dintâi din istorie care au urmărit realizarea sfințeniei, deosebită de aceea a mărturisitorilor, ei au trebuit să găsească echivalențele pașnice ale mărturisirii Domnului, printr-o astfel de jertfire, dar cu aceeași hotărâre şi cu aceeași intensitate. Să-şi învingă frica nu de călău, nu de cezar sau de judecător, ci frica de ei înșiși, de a nu cădea în ispite, în păcate, în indiferență, în lepădarea de credință.
Într-un anumit sens, desă­vârșirea obținută de martiri era mai rapidă şi mai sigură. Aceasta care trebuia cucerită zi de zi, în libertate, era mai de durată şi de mai multe ori nesigură, dacă nu era urmărită cu perseverență.
Sfinții pustiei voiau, pe calea lor, să egaleze pe martirii de odinioară. Voiau să ajungă la pacea şi la bucuria lor. La întâlnirea sigură cu Dumnezeu. Credința lor nu era mai prejos de cea a martirilor, dar încercarea credinței lor era mai de durată. Prin aceasta ei deveneau modele pentru cei care trebuiau să trăiască creștinismul toată viața, nu să moară creștini printr-o mărturisire publică, una şi bună, una şi definitivă, una şi mântuitoare pe loc, prin sabia călăului păgân.
Creștinismul îşi făcea acum loc în istorie, după edictul Sfântului Constantin cel Mare (313), dar idealul de sfințenie creștină trebuia să rămână același, iar sfinții aceștia retrași din lume, dar nu în afara lumii şi nu eliberați total de chemările lumii, şi-au luat sarcina şi răspunderea de a demonstra că idealul sfințeniei este posibil, şi că Dumnezeu îl voiește acum pe alte căi decât pe calea martiriului.
Şi mai era o sursă de care beneficiau asceții, care le recomanda experiența ca pe o cale încurajată de Dumnezeu, ca să fie model celor mulți din lume: lucrarea împreună cu ei a Duhului Sfânt, cel promis de Mântuitorul. Tot efortul lor spre desă­vârșire era să ajungă să şi-l facă împreună – lucrător cu ei pe Duhul Sfânt. Ajungerea aici era chiar semnul că sunt aproape de idealul suprem, de Dumnezeu, de Împărăția Cerurilor, care se putea dobândi încă de pe pământ.
Chiar dacă am vorbit despre lucruri petrecute cu mult timp în urmă, ele se confirmă până în zilele noastre, întrucât mulți dintre noi am trăit zilele comunismului, când s-a înmulțit numărul martirilor, iar astăzi, în libertate,  suntem chemați să con­lucrăm cu Duhul Sfânt pentru noi şi pentru a noastră mântuire.