Călătoria colindătorilor valahi

,,Apropie-te privighetoare de mine și să cânți ca să-ți fac plisc de argint”…
 

Călătoria de față se va desfășura în dimensiunea a două cărți fundamentale pentru neamul nostru. Prima este ,,Puncte extreme ale spațiului etnic românesc”, semnată de Teodor T. Burada, cercetător ce întreprinde, la sfârșitul secolului al XIX-lea  și începutul secolului al XX-lea, călătorii la românii din Istria, Bulgaria, Moravia, Rusia, Galiția, Podolia, Pocuția, Polonia Mică, în Asia Mică la românii din Bithinia, în  Macedonia, Grecia, Albania, Serbia, Bosnia, în insula Veghe în Croația Kraina și Dalmația în Basarabia și la o colonie de vlahi din Arabia.


Burada descoperă prin călătoriile sale ,,insulele” de români care trăiau dincolo de hotarele țării care au vorbit sau mai vorbesc încă românește. Acest experiment este unic în cultura română. Teodor T. Burada descrie lumea sfârșitului secolului al XIX-lea și a începutului de secol XX. Vorbește despre români, cu portul și obiceiurile lor, despre limbă și năravuri, despre frumusețea femeilor,  despre transhumanță și negustorie, despre ,,lumi” românești care au fost supuse drastic tăvălugului asimilării în istorie. Este suficient să ne amintim că românii din Nanta (Macedonia), vreo 50.000, au trecut de la religia musulmană, un caz unic, pentru că în rest peste toți românii și-au păstrat religia ortodoxă și greco-catolică. Și cealaltă carte care nu abundă în descrieri și culegeri de folclor, o carte a zilelor noastre, născută sub blestemul pierderii cuvântului în fața imaginii, acolo unde aparatul de fotografiat devine rege. Cartea se numește ,,Românii din jurul României”, semnată de basarabeanul Vasile Șoimaru și surprinde ima­gini cu românii din Maramureșul istoric din dreapta Tisei, din Nordul Bucovinei și Ținutul Herța, din Basarabia, Transnistria, din Noua Serbie, Slavo-Serbia, Crimeea și Caucazul de Nord, din Cadrilaterul și Valea Timacului Bulgăresc, din Valea Timacului și Banatul Sârbesc, de la Aromânii din Macedonia, Albania și Grecia, de la valahii slavizați din Cehia, Slovacia și Polonia, de la boholovenii din Galiția, Pacuția și Podolia, cât și imagini cu românii de pe alte meridiane: Turcia, Italia, Austria, țările Baltice, Kzahstan și Canada.

Imaginile sunt uneori mai tari de­cât textul. E suficient să ne amintim de bisericile de lemn din Apșa de jos, Alexandrova, Sokirvița, cât și de apele ,,zbuciumate de atâta străinătate” ale Tisei, de locul unde se întâlnește Tisa Albă cu Tisa Neagră, de Vârful Stogului, de ,,corabia” din Cernăuți, de mormântul lui Aron Pumnul, de școala primară și gimnaziul în care a învățat Mihai Eminescu. Fotografia unei nunți din Boianul cântat de Eminescu, unde mirii sunt Vasile și Eleonora Bizavi, colindătorii cu steaua din Ținutul Herța și până la Malanca din Ostrița sau cea din Crasna Bucovinei.  Sănii cu cai înstruțați, mascați, troiene de zăpadă și o mulțime imensă de spectatori pe margini. Malanca face parte din obiceiurile tradiționale ale sărbătorilor de iarnă și se sărbătorește la Sfântul Vasile. Organizatori erau numai flăcăii care se întorceau din armată. Malanca are 15 roluri, Mirele și Mireasa, Ciobanul și Ursul, Ciobanul și Capra, Doctorul, Poștașul, Arapul, Negustorul, Țiganul și Țiganca, cât și armatele împăratului, generalului și ale turcilor.

Costumația este făcută de către actorii locului și fiecare casă își face cea mai ingenioasă mască. Malanca se joacă numai la casele unde sunt primiți colindătorii. Rolul turcilor era jucat de cei mai tineri flăcăi care întrebau pe la casele gospodarilor dacă primesc Malanca.
După jocul Malăncii, Generalul pri­mește plată un colac și urări de bine. Dacă gazda avea o fată de măritat, era jucată de un pețitor drept răsplată pentru colac. La sfârșitul jocului, se aprinde costumul ursului care este făcut din stuf. Malanca era însoțită de muzicanți și de un alai de copii. Fetele mari erau primite la joc, cele care nu au primit Malanca erau scoase din joc. Malanca este un flăcău îmbrăcat în haine femeiești. Cei care însoțesc Malanca trebuie să știe urături, dansuri și mimici, colindele sunt dedicate fetelor mari, în acompaniament de fluier și trompetă. Obiceiul vine de la daco-romani, a fost preluat de greci și mai apoi de ruteni. Malanca este însoțită și de către mulți draci mascați. Prin acest obicei, fetele intră în hora satului așa cum la noi este Vergelul. Tot spectacolul se desfășoară la cumpăna dintre ani și este practicat de către ortodocșii pe stil vechi.

De fapt, toată această poveste despre obiceiurile românilor din sfera României ar trebui să se des­fă­șoare sub puterea sacră dată de imnul aromânilor scris de Constantin Belimache:

,,De sub lespezi de morminți
Strigă ai noștri buni părinți Blestem mare să aibă-n casă
Cine limba lui își lasă
Cine-și lasă limba lui
Arză-l para focului
Să se zbată viu pe loc
Și să-i ardă limba-n foc.”

Doamne, ce poezie răscolitoare, care trezește sentimentul de neam în cel care o cântă, revolta în fața asupritorilor, dorința de a nu pierde nimic din frumusețile lumii: nașterea unui copil, sărbătoarea unei nunți și dulceața somnului liniștit. Cartea lui Șoimaru mă face să călătoresc prin toate aceste ,,lumi ” românești cu ajutorul ima­ginilor.
Mă face să mă îndrăgostesc de o mireasă din Carpații nordici din neamul goralilor de la poalele munților Tatra din Polonia, de stâna și coliba goralilor care seamănă cu oșenii și maramureșenii și mă întristează unica cruce din două vreascuri uscate de lemn de soc așezată la Cotul Domnului, unde zac în pământ peste 150.000 de români morți în marea tragedie din 19-24 noiembrie 1942, și mai este o imagine a românilor din Kazahstan în portul lor cu un copil în brațe și mai jos o călugăriță în negru lângă nouă cruci din piatră care suspină un bocet. Însă povestea de față nu trebuie să alunece în tragice evenimente ale istoriei, să vorbim mai bine despre sărbătorile de iarnă cu ajutorul academicianului Teodor T. Burada.
Într-o colindă culeasă din Cadrilaterul românesc, La poalele cerului, Dumnezeu stă la o masa gătită, pe iarba înverzită, alături de Crăciun cel Bătrân, Ioan Botezătorul și Sfântul Ilie și cu toți sfinții dimpreună.
,,Beau de-a rândul și cinstesc/ Și frumos se înveselesc”, numai că în acest timp idolii au pus mâna pe rai, sfântul Petru era adormit și
i-au luat cheile, aceștia au intrat ]n rai și l-au prădat. Arhanghelul Mihail aleargă pe un cal înspumat și cade în genunchi în fața lui Dumnezeu.

,,Bei Doamne te veselești
Și cu sfinții toți grăiești
Idolii în rai au intrat
Și din el tot au prădat
Luat-au luna și lumina
Zorile și razele, stelele
și soarele
Cel toiag de judecată
Ce judecă lumea toată
Toate în brațe le căra
Și în iad le așeza
Rău în rai se-ntuneca
Raiul plângea, iadul râdea.”

Arhanghelul Mihail, văzând toate acestea, îi cere lui Dumnezeu ajutor să îl ducă pe Ioan să boteze, pe Ilie să trăsnească și să aducă lucrurile furate înapoi în rai. Din clipa aceea:

,,Frumos raiu lumina
Rău în iad se-ntuneca
Raiul îmi râdea
Iadul că plângea
Mai rămâi dar sănătos
Și în voia lui Hristos.”

Astfel se încheie textul colindei ,,Sub poalele cerului”.
Idolii sunt și astăzi peste tot, cutreieră pământul, cumpără arme, tancuri și avioane, fură din rai stelele și soarele, toiagul de judecată, seamănă moarte, iar la o masă Dumnezeu alături de Crăciunul cel Bătrân și toți sfinții:
,,Beau de-a rândul și cinstesc/ Și frumos se-nveselesc”.

Sărbătorile ne oferă această șansă de a învinge răul (idolii) și de-a aduce lumina din nou în mijlocul raiului cu ajutorul colindelor.
Colindătorii valahi din Macedonia. Grecia, Albania și Serbia plecau la colindat după prima cântare a cocoșului. Aveau o traistă și un ciomag și umblau din casă în casă ca să primească nuci, castane și colaci. Dacă nu erau primiți într-o casă, colindătorii rosteau blesteme la casa gospodarului care nu i-a lăsat în casă. Dincolo, peste Nistru, până în Caucazul de Nord, au rămas încă multe sate românești cu numele de: Severtoica, Ocna, Beloaca, Coșarca, Tei, Floarea, Mi­hăiești, Roata, Prepelița, Goiana, Făclia, Moldovca, unde, la începutul secolului al XX-lea erau într-un sat și 1200 de case. ,,Aceștia, zice Burada, seamănă la port, limbă, credință, moravuri, obiceiuri, cântece cu cei din Moldova și Maramureș. Au casele cu prispă și cuptor, în case au câte o ladă de zestre, lavițe înguste, iar pe grindeiul casei stau atârnate mănunchiuri de flori de sânziene și busuioc, pe pereți icoane, iar casele sunt curate și văruite în albastru, curțile sunt înconjurate de grajduri, oamenii sunt frumoși și harnici. Însă, mulți dintre ei și-au pierdut portul, sunt îmbrăcați ca și rușii, numai opincile și pălăria mai sunt ale valahilor. Femeile mai poartă cămăși înflorate, pe cap se acoperă cu ștergare albe. În biserici mari, dar și la slujbă și la școală se vorbește limba rusă.” Aș menționa că peste tot unde au fost întâlniți românii se mai păstrau cuvintele colindă, fluieră, opinci și brânză. Colindele cu florile dalbe și ler Doamne se mai auzeau pe ulițele satelor în seara de Crăciun și la mulți valahi se mai cânta ,,Taci mireasă nu mai plânge”.

,,În satul Iasca - zice Burada - cântecele aveau așa mare potrivire cu cântecele noastre încât ne-a pus în mirare și, întrebându-i dacă nu cumva au fost vreodată la noi în țară, ei niciodată nu au trecut Nistrul dar le știu de la părinții lor.”

Cercetând într-o perioadă de timp colindele din Țara Oașului, am ajuns la concluzia că, la începuturile creștinismului, colinda a fost un dans. Cetele de feciori intrau din casă în casă însoțiți de muzicanți și jucau cu toate femeile din casă, de la cele tinere și până la cele mai în vârstă, și le aduceau urări de fericire și sănătate. Preoții și diecii au creat versuri pentru colinde și multe dintre ele au ajuns peste veacuri până la noi. Au rezistat în timp sub diferite orânduiri sociale și administrative, în primul rând pentru că nu s-au încuscrit cu neamuri străine.

Într-un sat din Galiția, feciorii au pornit cu plugușorul. Plugușor cu 12 boi cu coarne înbelciugate, hrăniți cu sămânță, să are brăzduță, iar de sărbători hrăniți cu colac. Poezia continuă, badea, după o scurtă odihnă, a pornit cu plugu­șorul pe Valea Paltinului:
,,Pe pământ la loc curat
Să fie fetelor drag
de umblat”
Seamănă grâu, iar la săptămân[ îl găsește răscopt, face clacă, vin fete și neveste tinerele. ,,Ele seceră/ Dumnezeu le ajută”. Grâul este strâns în clăi și vânturat și dus la Nistru la moară:
,,Și moara văzând atâta cară/ Sta și se uita/ Și se spăimânta”.
Morarul se întoarce, macină un sac și face un colac

,,Noi tot v-om mai ura
Da ne temem c-a însera
Decât la bordeiele
dumneavoastră
Mai bine la curtea noastră
Cu stuf acoperite
Cu lut lipite
Dați-ne câte-o copeică
Să ne cumpărăm
câte o opincă”.
      
Suntem în Gubernia Cherson (Rusia) în vara anului 1883, în 16 iulie pe la ora 4. Burada trece Prutul, de acolo ajunge la Chișinău, de aici prin Tighina și, în 20 iulie, la ora 8 dimineața, ajunge la Odessa (la început un sat de tătari, apoi o cetate turcească care, în 14 septembrie 1789, a fost cucerită de ruși.  În anul 1796, Ecaterina a II-a îi dă numele de Odessa după vechea colonie greacă Odessa din apropiere.
În anul 1803, țarul Alexandru I le aduce guvernator din Franța pe ducele Richelian. În timpul său, Odessa înflorește ca un adevărat oraș în care trăiesc moldoveni, greci și turci. Aici Carl Haas are o fabrică de piane cu care va umple toată Europa.
Din 5 august, Burada pleacă din gara Odessa până în satele românești Sevartoaica, Beleoaca și Caialâia așezate pe malul Nistrului, unde este bine primit și găzduit, pe români îi atrage cu scripca lui, după ce intră în vorbă cu ei începe să-și facă notițe.

Una din colinde se numește: Scu­lați, sculați mari boieri
,,Noi umblăm și colindăm
Florile dalbe
Pe Dumnezeu să purtăm
Mititel și-nfășețel
Cu fașă dalbă de mătasă
Cusătură tot aleasă
Cu scutec de mucenic
Florile dalbe
Că pe cer s-a arătat
Un semn mare minunat
Menindu-l de împărat”.

Bucuria noastră este imensă. Avem posibilitatea să facem cu­noștință cu textul unor colinde ale românilor de dincolo de Nistru. Pentru că majoritatea călătoriilor întreprinse de Burada s-au făcut vara, suntem lipsiți de descrierea atmosferei sărbătorilor de Crăciun, Anul Nou și Bobotează. În marginea colindelor culese, ne rămâne să ne imaginăm cum erau sărbătorile pline de iarnă:
,,Lângă aceste mândre curți
Ler Doamne, mare Ler
Sunt doi meri mândri-nfloriți
De tulpină despărțiți.
Sus mai sus la vârfurele
Ardă-mi două luminele
Sus îmi arde, jos îmi pică
Loc de mir mi se ridică
Loc de mir, cadă cu vin
Unde sfinți se duc și vin
Dar în vin cine se scaldă
Scaldă-se Domnul Dumnezeu
Căruia mă-nchin și eu
El se scaldă, băinuiește
Și cu mir se miruiește”.
Frumusețea și ineditul acestor texte m-a determinat să le rescriu din cărțile lui Burada. Ele trebuie cunoscute mai mult ca oricând astăzi când și colindele au ajuns cântece inventate de cântăreți locali care caută succesul cu orice preț pe toate rețelele de comunicare.
În colindă mai este și jeluirea gospodarului către Dumnezeu, prin care își spune că a făcut bine pe pă­mânt, că a săturat flămânzi, că i-a îmbrăcat pe cei goi, pe cei însetați i-a adăpat, a făcut poduri pentru ca oamenii să se întâlnească. Pentru toate acestea Dumnezeu îi zice:
,,Fericit ești că ai făcut bine
Pe această lume
În rai vei intra
La masă vei sta
Pahar plin vei închina
În veci te vei bucura”.

Dialogul acesta cu Dumnezeu este foarte frecvent în textul colindelor. O altă colindă minunată care vorbește despre sfârșitul lumii are în centrul ei pe Domnul curților care se jeluiește lui Dumnezeu că a îmbătrânit, că îl dor mâinile și spatele, că a făcut averi la fii la cununie.
,,Mult stau, Doamne,
mă gândesc
Să te întreb să îndrăznesc
Când s-a mântui lumea cu noi
Sfârșenia pământului
Întunecimea soarelui?”

Dumnezeu cel sfânt/ Sfânt în cer și pe pământ este invitat la masa de Crăciun ,,cu mâncare aleasă”, este așezat în capul mesei, colindătorii abia ajunși descriu această atmosferă. (icoană)
,,A cui îs aceste curți/ Cu oaspeți așa de mulți”. Ei descriu frumu­sețea curților din cer, aflate în sărbătoare, luminate de soare ,,cu zăbrele pe sub stele”. Este, de fapt, călătoria magilor după steaua mergătoare să îl găsească pe pruncul Iisus. Acolo sunt turnuri înalte poleite cu aur.

În finalul colindei, colindătorii des­coperă adevărul existenței lor:
,,Plata noastră ni se știe
Că are să ne fie
Un pitoc și un colac”.

Dar printre toate aceste colinzi religioase în care rar apare numele lui Iisus, Burada mai culege și colinde laice. Iată una dintre ele: Din jos dinspre răsărit/ Pe cale vine un voinic/ Cu haine strălucitoare din orașul Lisaveta (adică Elisabethgrad).
,,Unde-s sate îndestulate
De la noi îndepărtate
Cu flăcăi de însurat
Cu fete de măritat”.

Voinicul este întrebat de ce stă încă neînsurat, nu îl iubesc fetele sau nu-l învoiesc părinții. El le răspunde:
,,Da sta-oi până-n primăvară
Când mi-a veni mândra iară
Că s-a dus în altă țară.”

Tristețea plecării în altă țară se regăsește în colindele valahilor plecați în Balcani pe lângă turmele de oi sau urcați până în Carpații Nordici.
Dar ca să mai respirăm o clipă din tumultul colindelor, să poposim la românii din Valea Timacului (din estul Serbiei). Ignatul (sfântul Ignatie) marchează începutul sărbătorilor de Crăciun. Acum se taie porcul, se topește untura, pielea de porc se întinde și se pune la uscat pe un capac. După ce va fi uscată, din ea se vor face opincile. Carnea este sărată și pusă în ciubăr. În această zi, se poate mânca de dulce și, dacă mai este timp, se pune la fiert săpunul. În trecut, de Crăciun se tăiau și oi, atunci veneau la masă și turcii, că ei nu mâncau porc.
În ajunul Crăciunului, bărbații plea­că la vânătoare, întorși se pregătesc de colindă sau colindra (care este un băț din alun sau din salcie curățat de coajă în fâșii și expus la un fum din paie aprinse. Cu colindra se va atinge tavanul casei și cei din grupul colindătorilor vor striga: ,,berecheeet” (bel­șug).
Colindreții sunt grupuri mari de colindători care merg din casă în casă și urează gazdelor noroc și an roditor. Gazda îi așteaptă cu ușa deschisă, cu colindrețul (bățul), ațâță focul în vatră și rostesc aceste cuvinte:
,,Bună ziua lui Ajun
Că-i mai bună de Crăciun?
Oi în strung
bani în pungă
Călușei, mielușei, câți usturoi, atâția boi
Câte mioare, atâtea staule
Câți purici pe cojoc, atâția copii la joc
Colindreți ușa deschideți
Puștilii....”
    
O urare spunem noi, pentru ei o colindă. Femeile îi răsplătesc și le împart ouă, brânză, fasole, nuci, făină de porumb și carne. Gazdele bogate le oferă colindătorilor și țuică și vin. După ce ies din casă, gospodinele aruncă apă după ei pentru noroc și an roditor. Din alimentele primite se întâlnesc la o casă și întind o masă și petrec. În toată noaptea de ajun focul trebuie potrivit să nu se stingă.
Din păcate, asemenea descrieri lipsesc din cărțile cercetătorului Teodor T. Burada. Dar mai avem cer­­cetători și în zilele noastre acolo unde ,,românii nu s-au stins”.
,,Crăciunul se serbează pe stil vechi în 7 ianuarie și, în fiecare casă, de dimineață se face coleșa și se pregătește carnea. După cântatul cocoșilor, femeile pregătesc bărândăul (carnea de porc se fierbe cu făina de mălai) și se mănâncă până nu se face ziuă. Masa se începe cu brânză pentru sănătatea oilor, se frământă aluatul pentru pâine, fierb varza și prăjesc carnea în vase de pământ”. (Ionela Toacă, Comunitatea românească din estul Serbiei, p. 189). Se împart muncile în gospodărie după obiectele găsite în coleșă, cel ce găsește bani, acela va merge la târg. Sub masă se pun paie, iar pe paie se pun nuci și în casă este adus câinele.
În ziua de Crăciun, se dau colaci de pomană pentru cei morți, nu se mătură, nu se doarme (ca să nu plece roiul de albine), nu se toarce (nici în a treia zi după Crăciun) pentru sănătatea păcurarilor și oi­lor.

În dimineața Crăciunului se practică jumerica. O persoană îmbrăcată în zdrențe, mascată, unsă cu funingine, cu un lanț la gât, intră în casă cu zgomote și întreabă cât de cuminți au fost fetele și feciorii. Jumericile se adună și umblă prin sat să caute fete mari care să le arate ce au tors, ce au împletit toată vara și primesc de la fete cârnați. Jumerica cu vătraiul răscolește focul în vatră, să fie bani, miei și purcei, să fie sănătate și atunci beau câte o rachie caldă. Pleacă din casă în casă, primesc cârnați, carne, slănină și își pun usturoi pe cap.” (Ionela Toacă – Comunitatea  românească din estul Serbiei – p. 190)

Aș mai aminti că, de Anul Nou, fetele pun busuioc la câte un izvor, merg să se spele pe față și își pun busuiocul pentru vrăji și ghicit. Acum se fac și vrăji pentru a-și găsi ursitul. O femeie din casă ascunde sub un blid (farfurie) mai multe obiecte, pieptene, oglindă, tăciune, inel, șuviță de lână, boabe de porumb, slănină, etc. Cea care va scoate de sub farfurie boabele de porumb, ursitul ei va fi bogat, cea care va scoate lâna, iubitul ei va fi păcurar sau va fi păros pe piept. La acest ritual de obicei se aduce și muzică.
Și din toate acestea m-aș întoarce din nou la o colindă din Valea Timacului. Steaua se face dintr-un ciur cu conuri, în mijloc se pune icoana Sfintei Maria, unul învârte steaua, ceilalți intră în casă:
- Ofițer!
Poruncă prea înalte împărate/ Ce bine pot să aflu acuma de la voi?/ Filosofi și crai, încălecați pe cai/ Vin din părțile Nazaretului/ Și se duc în părțile Craiului/ Să se închine lui Hristos”
Melchior vine de la Răsărit, Baltazar vine din Persia, de la asfințit vine Gașpar, numai Irod:
,,Sabia în mână a luat
Și pe pământ a umblat
Ca să-l taie pe Hristos
Pe Hristos nu l-a tăiat
Că Tatăl Lui L-a apărat”.
Iar, atunci când copiii nu sunt primiți în case să colinde, ei strigă de la poartă:
,,Care nu dă colindreț
Să-i moară porcu-n coteț”.
    
Să ne întoarcem în timp, doi decembrie 1890, Burada pornește din Albania pe timpul unui vânt numit bora care-l va lua de pe picioare de mai multe ori, să ajungă la Fiume. Ajuns la Roma la Congresul orien­taliștilor, cercetătorul avea să declare: ,,Frații noștri istrieni răzleți din tulpina românească de sute de ani, ce locuiesc în Vlasia și munții Ciei, au o stare materială și culturală de plâns, sunt lipsiți de cunoștință națională, pentru că nu au școală să învețe limba lor să bine deștepte sentimentele ro­mâ­nești și naționale ce din zi în zi se sting.”
La acest congres, Burada intră în polemici cu profesorul universitar de la Universitatea din Atena, Spiro P. Lambras, pentru că va aduce în discuție soarta românilor din Asia Mică, numiți pisticoși (adică credincioși).

Românii din Bithima (Asia Mică) au fost cercetați de Burada, în anul 1892 i-a găsit în nouă sate cu o populație de 5000 de locuitori. Acești valahi au fost aduși în jurul munților Olimp în timpul împăratului bizantin Andronic Paleologul (1282-1328). Acesta, gelos pe bogăția lor, i-a strămutat din Macedonia lângă orașul Brusa, în apropiere de Munții Olimp și de Marea Marmara. Și, cu toate acestea, în noile pământuri, Costea Cio­banul va avea 10.000 de oi, Gușu Gheorghe va avea 15.000 de oi, ciobanii din cele nouă sate aveau, la un moment dat, peste 200.000 de oi. La începutul secolului al XX-lea, sunt alungați din Munții Olimpului de către ciobanii albanezi, turci și cerchizi. Cu toate acestea, ei și-au păstrat legea, portul, obiceiurile și bună parte din limbă. Cei din satul Fidia vindeau miei, berbeci, lână și brânzeturi, brânza lor a devenit cunoscută în Orient. Pisticoșii serbau grecește și se rugau la biserică în limba greacă. Ciobanii cântau încă la flucară (fluier) și gaidră (cimpoi) vechi doine românești. Și în Bithinia valahii tăiau porci de Crăciun.

Scriitorul bizantin Pakimeris scrie:
,,Valahii erau un neam nomad, rătăcind cu locuințe nestatornice, răspândiți până în suburbiile Constantinopolului și până la Byzia, ei s-au înmulțit peste măsură și erau pe drept cuvânt bănuiți ca nu cumva când vor năvăli sciții să se unească cu ei, fiind atașați prin asemănarea vieții și chiar prin comunitatea originii. Numărul lor era foarte mare, tineretul lor s-a obișnuit cu munca, prin neajunsurile educației, locurile pe unde ei trăiesc sunt aspre și nu le lipsesc mijloacele în privința creșterii vacilor, cailor și oilor pe care ei le hrăneau în mare număr în pășunile lor îmbelșugate.”
Împăratul Andronic care s-a supărat pe valahi are două soții și 10 copii. Deși era un iubitor de muzică și poezie, poartă numeroase războaie cu mercenari aduși din Catalania. Atât de mult i-a urât pe valahi încât în locul lor în Tracia o perioadă de timp nu au rămas nici pomi fructiferi. Înzestrat cu o frumusețe fizică deosebită, împăratul va sfârși orb și sărac.

,,Întristat am fost de frații mei și străin fiilor maicii mele”
(Psalmul 68)

Burada peste tot pe unde călătorește să cerceteze ,,insulele” de români din lume le cântă din scripcă și din violină, se apropie de sufletul lor. Ajunge în Kraina, Croația și Dalmația, unde valahii sunt de mare însemnătate pentru oazele de limbă română. La Zagreb, pe ulița românească, românii vorbesc limba croată. Dar întâl­nește și câteva sate numai de valahi (Drăgătuș, Vinița, Boiana și Hrast) nu mai știu vorbi româ­nește, au rămase mai multe cuvinte: secure, coroană, brânză, caș, opinci, parale, fluier, coledava (colindă). Portul se aseamănă cu a vlahilor din Istria, din regiunea Vlasia, poartă opinci, au o tolbă (traistă) atârnată la gât, femeile poartă salbă cu monezi de argint sau aur, ,,sunt primitori zice Burada, se ocupă cu agricultura și au rămas puțini ciobani”.

De Anul Nou, mai mulți feciori uniți în cete merg pe la casele gospodarilor cu colinda, sună din clopoțel și le urează gazdei bine și sănătate. Un cioban îi cântă din fluier mai multe cântece românești culese din satele: Lahia, Mlădița, Semici, Cristina, Cirniac, Cole, Constantinovaț, Morărița, Poiana, Dragașa, Severin.
În satele din jurul orașelor Zara (Iadăra) și Ragusa, românii din Ceruța, Dănilă, Boroaia se numesc morlaci sau mocani.
Morlacii erau latinii negri po­meniți în documente încă din secolul al XII-lea, când femeile vlahilor vindeau postavuri și haine de lână. La Ragusa, cașul românesc a fost întrebuințat ca mijloc de plată. Vlahii erau buni ciobani și erau chirigii vestiți (cărăuși, duceau caravane de cai care depă­șeau 300 de capete). Mulți trans­portau cu boii sare din Ragusa în Serbia și Bosnia.
Până ce călătoria noastră va ajunge la românii din Moravia, Galiția, Silezia, Podolia, Pocuția și Polonia Mică, vom poposi pe insula Veglia din Marea Adriatică. Insula are lungimea de 33 de km și lățimea de 22 de km. Românii locuiesc la marginea orașelor Veglia și Polița, la poalele muntelui Maggiore. Aici Burada găsește două rugăciuni în limba română, Tatăl Nostru și Născătoarea.

,,(Tatăl) Ciorcia nostru kîrle ești în cer,
Neka fie voglia ta
Pirea noastră de noua zi
Dă-ne astăzi
Și las noastre păcate
Că și noi lăsăm a noastră
Și nu ne duce în năpastă
Și ne zbăvești de rău
Așa să fi
Kassi este în cer,
Assa și pne pe pământ”.

 Ce dovezi mai clare decât acestea? ,,Când femeile mergeau la munte cu bărbații lor, pe drum torceau lână și fuior”. În orașul Kamertz (piatră) din Rusia, Burada găsește 45.000 de români în Gubernia, Cherson sunt peste 210.000 de români dincolo de Nistru până la izvoarele Bugului.
În satele Lascavat, Rada, Ivaneț, Ustine, Ro­goz­na, Studenița, Ușița, Serebria, Lipciari, Bușa, Coșnița, Giurca, Comenca, Roșcov, Lă­bușa, Sărăței, Râbnița, Rășina, Botușani, Chetraș, Slobozia, Dor­nița, Flora, Balta, Bursuc, etc, încă mai colindă, zice Burada.

,,Bun e domnul nostru
Care rugă sfântă a zidit
Cu nouă uși, nouă altare
Și nouă ferești în soare.
Preotul s-a sculat
La icoane s-a închinat
A trimis nouă cărți
În nouă țări.
Diacul s-a sculat
Pe față s-a spălat.
Și le-a tras în sus și-n jos
De nașterea lui Cristos.”

Și rugăciunea Sfintei Marii
,,Sora Maria, plini de milosti.
Domnul cu tine./ Blagoslovit est tu între muierile/ și blagoslovitu-i ploada din pântecul tău Isus.
Slavă Maria, maica Domnului roagă, Dumnezeu să ne ajute și în vreme de moarte  noastră”.
Așa să fie,

O asemenea poveste a unui neam nu are sfârșit. Colinda și doina
l-au însoțit de secole și sămânța lui nu s-a pierdut definitiv, așa cum un istoric polonez a notat în teza lui de doctorat: ,,poporul vlahilor s-a născut să fie asimilat”. Cu toate legile antinaționale, nu au reușit să ne ucidă sufletul. Colindele românilor se aud și din cimitire.

,,S-ar putea cineva întreba ce interes mai avem noi astăzi despre niște grupe de români răzleți de neamul nostru cu care nu mai putem avea nicio legătură. Dar se vede și astăzi că poporul român, după ce și-a umplut țările sale, a rodit până departe de hotarele lui”.
Ne-am străduit să facem o in­cursiu­ne în istoria neamului românesc risipit până dincolo de granițele lui cu ajutorul colindelor. Cât de mult am reușit ne-o spun versurile aromânilor dintr-o colindă voinicească. ,,Apropie-te privighetoare de mine și să cânți ca să-ți fac plisc de argint” și să cânți împotriva celor care vor să ne oprească sărbătorile.