Cãtunul prezidenþial

Cãtunele României sunt astãzi mai uitate decât erau în perioada comunistã. Edilii comunelor de care aparþin grupurile izolate de case investesc toatã energia în centrele localitãþilor, pentru cã acelea sunt la vedere ºi de acolo vin cele mai multe voturi. În rest... Rozavlea, comuna natalã a mamei fostului preºedinte Ion Iliescu, s-a procopsit de curând cu douã tunuri, donate de Ministerul Economiei ºi Comerþului. Rapid, s-a realizat un suport din marmurã neagrã, care a vãduvit bugetul local de o mulþime de bani. Dar e frumos, n-ai ce spune. Însã la 7 kilometri de centrul comunei, pe Valea Sâlþa, 100 de case care compun un cãtun aruncat în coºul uitãrii sunt rupte de lume. Drumul de acces trece prin pârâu, fiind accesibil doar maºinilor de teren. ªcoala stã într-o rânã, pânditã de pericolul prãbuºirii. Biserica e vizitatã de preot doar de douã ori pe lunã. În Sâlþa existã un singur mic întreprinzãtor, care deþine un magazin „mixt” ºi un gater. Oamenii trãiesc din ceea ce oferã pãmântul. Civilizaþia a rãmas departe, în valea Izei... Înstãritul Cãtunul Rozavlei, neînscris pe hartã, poate fi gãsit doar de temerarii care se încumetã sã treacã podul peste Iza (nou, din beton, dar cumplit de îngust, aidoma unei punþi pietonale). Dupã câteva grupuri mici de case se ajunge la bisericã, sus, la 3 kilometri de ºosea. Acolo este „centrul”. Vizavi de lãcaºul de cult, se aflã casa lui Petrovan Zaharia, fost consilier local PSD („m-am lãsat, sunt toþi la fel, nu sunt buni de nimic, numa’ promit”). Zaharia, zis ºi Gabor, este cel care în urmã cu câteva decenii a adus moara lu’ Micle de la ªieu, veche de secole, din bârnele cãreia s-a clãdit ºcoala din cãtun. „Asta era pe vremea întovãrãºirilor, când n-ai avut ce face”, glãsuie bãrbatul, cãutând o explicaþie a implicãrii în jungla politicii. Omul deþine singura batozã din zonã (a treierat grânele vecinilor ºi toamna asta), unicul magazin („cale de ºapte kilometri” - în fond, o camerã din casã, în care se vând produse de strictã necesitate) ºi un gater de care este foarte mândru („dacã-mi faci pozã, fã-mã în faþa gaterului”). Gaterul foloseºte lemn adus de la Poienile Izei sau Botiza, pentru cã pe Valea Sâlþei nu mai existã decât câteva tufe tinere. Biserica de lemn ce marcheazã mijlocul Vãii, acoperitã cu tablã de aluminiu, are „etatea” de patru ani, un turn clopotniþã ºi, în curte, vreo 20 de morminte, unele chiar cu pãmântul reavãn, semn cã se moare ºi acolo, pe Sâlþa. Chiar la momentul documentãrii acestui reportaj, un prunc de patru ani a fost lovit de un cal nãrãvaº ºi se afla în comã profundã la Spitalul din Baia Mare. Mama copilului, doborâtã de durere, confirmã doar cã starea micuþului e neschimbatã, apoi îºi încalecã bicicleta ºi coboarã la vale, în Rozavlea, cu cine ºtie ce treburi... La biserica din Sâlþa, popa vine doar de douã ori pe lunã, pentru cã slujeºte ºi în ªesu Mãnãstirii, o parohie aflatã la 4 kilometri în jos, pe râul Iza. Prin ogrãzile oamenilor cotcodãcesc, voioase, orãtãniile. „Nu ne temem de gripa aviarã, aici nu zin pãsãri, numa’ oriceva cocostârci, ºî aceia o datã la zece ani, da’ aceia n-au gripã”, râd, siguri pe ei, sãtenii. Strãini mai vin? „Cum sã nu! Anu’ trecut o fo’ câþiva turiºti, de-o stat vo douã zâle”, rãspund mândri sâlþenii. Deºi existã câteva case care s-ar putea folosi ca pensiuni, iar peisajul este parcã rupt din Rai, locul este aproape pustiu, inaccesibil din cauza drumeagului jalnic, rupt de viituri. Pe la mijlocul Vãii se trece direct prin apã sau pe jos, pe punte. Nu existã nici un pod. ªcoala Mai sus de „centru”, dupã ce drumeagul ºerpuieºte direct prin apa Vãii, se ajunge la ºcoalã, o arãtare care pare cã acu’-acu’ se prãbuºeºte. Clãdirea pãrãginitã are doar douã sãli, una pentru cei 19 elevi de clasele I-IV (care învaþã toþi deodatã, claie peste grãmadã), cealaltã pentru preºcolari (deºi mai numeroºi, cei mici nu prea se înghesuie sã înveþe... lucrul manual). Existã chiar ºi o învãþãtoare ºi o educatoare, care fac naveta din Sãliºtea de Sus ºi Bârsana. Copiii mai mari de clasa a cincea merg la ºcoala din Rozavlea, din „centru”, fiind nevoiþi sã batã cale de douã ore pe jos, prin noroi, apã, ploaie sau zãpadã. Tomºa Gheorghe ºi Anuþa, ce locuiesc deasupra magherniþei numite pompos „ºcoalã”, au un necaz „bun pentru ziar”: „pã vremea comuniºtilor, ni s-o luat terenu’ pã care stã amu’ ºcoala. Am reprimit tãt în 1990, plãtim impozit pã iel (500 de mii), dar ºcoala stã pã locu’ nost ºi nu ne plãte’ nici un leu.” Anuþa e de doi ani femeia de serviciu a ºcolii: „lucrez, da’ primesc numa’ 500 de mii pã lunã, la negru, cã directoru’ Condrat (de la ºcoala din Rozavlea-centru, n.red.) n-o vrut sã-mi deie nici o jumãtate de normã.” „Instituþia de învãþãmânt” foloseºte pentru încãlzire lemnele familiei Tomºa (!). „Le dãm, cã avem nevoie de bani. Ne-or da’ iei ceva, cât a vre’ directorul, cã n-avem ce face”, ne spune amãrâtã Anuþa. Despre problema terenului pe care stã ºcoala au vorbit la Primãrie („primarul mai rãcne’ uneori pã noi”), dar, la schimb, li s-a oferit doar o râpã, la naiba-n praznic. Nici o soluþie convenabilã. S-au plâns ºi la ºcoala din centru, au scris la Inspectoratul ªcolar ºi Prefecturã, dar nimeni nu i-a bãgat în seamã. Familia Tomºa îºi doreºte terenul retrocedat pe care stã ºcoala cãtunului ºi pentru care plãteºte impozit, eventual ca sã-l dea apoi în chirie ºcolii. Iar Anuþa Tomºa ar dori un salariu oficial, chiar ºi jumãtate de normã, pentru munca ei. La vale ...coborând înspre panglica de asfalt de pe Iza, am dat mai jos, pe drum, de surorile Tisãliþã, una în clasa a doua, iar cealaltã într-a zecea. Ambele merg la ºcoala din Rozavlea-centru (cea micã alãturi de cea mare, „pentru cã ºcoala din cãtun ’i tare re’, iar învãþãtoarele vin pe la ora 10 ºi nu fac nimic cu noi”). De un microbuz care sã aducã elevii de pe Sâlþa în centru se vorbeºte de foarte mulþi ani ca despre o soluþie idealã, dar nimeni n-a fãcut un pas concret pentru obþinerea maºinii. Coborând la vale, într-o curte, un taur nu vrea în ruptul capului sã „monteze” o vacã, deºi vreo trei oameni stau roatã pe lângã el, încurajându-l. Asta e viaþa în Sâlþa, creºterea ºi înmulþirea vacilor (ºi a oilor ºi porcilor). În rest, nu e rentabil nimic. Pentru a coborî în civilizaþie, la asfalt, sâlþenilor le trebuie bani (pentru cumpãrat terenuri centrale), bani care nu-s. Sus, singura soluþie de prosperitate ar fi turismul. Dar cu drumul de acces atât de accidentat, nici o speranþã. La ieºirea din Rozavlea, o pancartã mare aminteºte numele localitãþilor occidentale înfrãþite. Oare cei din Franþa, de exemplu, au suit vreodatã pe Valea Sâlþa? Nu, deºi acolo încã se nasc copii, care se mai ºi încãpãþâneazã sã-nveþe carte, oricâte eforturi ar presupune asta. Pruncii din Sâlþa ar trebui ajutaþi. Iar Anuþa Tomºa musai trebuie plãtitã legal, ºi nu la negru, cã ºcoala statului nu este butic! Teofil IVANCIUC