Butoiul de melancolie a ultimilor dogari

Pe vremuri, in satul Costiui era o adevarata comunitate de dogari. Acum, au mai ramas doar doi-trei. Insa mestesugul lor a ramas doar o activitate predominant artizanala. De cand au aparut butoaiele de plastic, sau, mai nou de inox, dogarii au fost „uitati”, iar ucenicii dornici de a invata meserie nu se prea gasesc. In era „pet-urilor” si a respectarii normelor UE, care cica pun la loc de cinste inoxul, dogaritul nu mai e demult o meserie profitabila si „de viitor”. Asa ca, in comuna Rona de Sus, unde pe vremuri existau multi astfel de mesteri, au mai ramas doar cativa dogari, care, „macinati” de batranete vor sa renunte la meseria invatata din generatie in generatie. Gheza Ivanovici este unul dintre dogarii renumiti ai Costiuiului. Mesterul avea pana nu demult un AF. In micul atelier din curte, realiza butoiase „dintr-o singura bucata de lemn”, cele mai multe de 3 sau 5 litri. Acum, din cauza unor probleme de sanatate s-a hotarat sa renunte la mestesugul practicat o viata. Ultima „comanda” va fi probabil butoiul pentru medicii care l-au tratat. Pana nu demult, impartea acest domeniu de activitate cu „sogorul” (cumnatul, n.red) sau Adalbert Szendrei: Ivanovici realiza butoiase mici, iar cumnatul mari, peste 50 de litri. Si Szendrei are o varsta venerabila, 70 de ani, dar e inca sprinten. L-am gasit in curte, la un „pahar” de vorba cu un satean care tocmai venise cu un butoi la reparat. Lucreaza de peste o jumatate de secol in bransa, si stie toate secretele dogaritului. Desi dogarul sustine ca „vara iti faci sanie, iarna caruta si toamna butoi”, Szendrei nu mai are la fel de multe comenzi ca altadata. „Acuma sunt butoaie de astea de plastic, si nu mai vrea lumea din astea de lemn. Nici nu mai are cine sa le faca, cel mai tanar dogar din Costiui are 59 de ani, deci…”, explica dogarul dupa care ne invita in atelierul sau. Ceausescu si export in Italia Intr-o magazie luminoasa, stau aliniate doage, ciocane etc. Iar de pe pereti zambesc „fostii” ca Iliescu, Constantinescu si chiar Ceausescu. Alaturi, stau poze vechi si articole din ziare. In timp ce potriveste doagele unui butoi, Szendrei isi aminteste ca: „pe vremuri, aici era o sectie de dogarie. La 16 ani, m-am angajat si eu ca ucenic, ca mi-o tot zas tata ca cu sapa si joagarul la padure n-oi fa’ treaba. Apoi, cat am lucrat la fabrica montam 10-12 butoaie pe zi. Dupa desfiintarea fabricii, am ramas tat dogar, da’ lucram acasa. Daca ar fi sa adun toate butoiaiele ce le-am facut, n-ar incapea in curte si ograda”. Materia prima folosita de mester e lemnul de stejar, dar si de brad. Insa lemnul difera in functie de destinatia butoaielor. Pentru tuica, cel mai indicat e dudul. Insa mesterul spune ca: „poti sa pui tuica intr-un butoi de stejar, si e suficient sa pui o bucata de lemn de dud, si ea se coloreaza”. Branza, varza si celelalte alimente ce se depoziteaza in butoaie nu sunt la fel de „gingase”, cum spune mesterul. Mesterul „realizeaza” o comanda in 3-4 zile, si incaseaza circa doua milioane pentru un butoi de 50 de litri. Pana nu demult, avea si o firma, dar a renuntat. Ba chiar a refuzat si o oferta de a exporta butoaie in Italia. Motivul? Povara batranetii. Si apoi, nu sunt nici tineri dornici de a-l ajuta si a „fura” meserie. Asa ca, vorba lui Szendrei, „in curand om vedea d-astea numa’ la muzeu”. Ioana LUCACEL ioana@gazetademaramures.ro