Breasla olarilor din Baia Mare

Corporaţii de origine medie­vală, breslele au fost înfiinţate cu scopul de a proteja interesele membrilor acestora, secretele de producţie, precum şi cu scopul de a asigura un nivel mai înalt de calitate a produselor. Drepturile şi obligaţiile membrilor unei bresle erau reglementate de statutul ei, care, în timp, putea fi reînnoit şi completat.  Aşa au stat lucrurile şi în cazul breslei olarilor din Baia Mare.

Pe baza documentelor păstrate pot fi urmărite diferite aspecte ale organizării şi funcţionării breslei olarilor din Baia Mare între 1622 şi 1877. Din aceste documente rezultă că primul regulament al breslei a fost întărit de judele primar al oraşului Baia Mare, Ioan Lakatos, între anii 1569-1571, fiind reîntărit în anii următori. Acest statut, care conţinea zece articole, a fost completat cu noi prevederi până în anul 1722.  Era acordată o atenţie deosebită calităţii produselor ieşite din mâna meşterilor breslaşi, prin exigenţa manifestată atât la intrarea lor în breaslă cât şi la verificarea mărfurilor duse pe piaţă pentru vânzare. Cei care erau găsiţi pe piaţă cu produse necorespunzătoare erau amendaţi cu asprime, fiind învânuiţi de „defăimarea breslei”. De asemenea, pentru ucenici şi pentru calfe statutul prevedea o comportare exemplară, atât faţă de meşteri cât şi în societate.

Calfa care urma să fie primită în breaslă trebuia să prezinte o lucrare de maistru formată din: o oală de fiert tip vechi de trei găleţi, un ulcior cu gura îngustă de două găleţi, un vas de mărimea unei găleţi pentru păstrat cereale sau seminţe şi o farfurie ve­che. Lucrarea se executa sub supra­vegherea a doi meşteri din breaslă, cărora li se plătea un florin, urmând ca, în cazul în care lucrările erau ac­cep­tate, calfa să dea o masă îmbel­şugată tuturor meşterilor, să plătească o taxă de intrare de şase florini şi să dea două perechi de mănuşi pentru meşterii supraveghetori.

Apărarea intereselor membrilor breslei era stabilită printr-un articol care interzicea introducerea sub orice formă în oraş a vaselor de ce­ramică, cu excepţia zilelor târgului anual. Modi­ficările făcute în statut în anii 1666, 1669 şi 1722 precizează mai clar raporturile dintre meşteri, calfe şi ucenici, fixează noi preţuri şi îndatoriri în sânul breslei, prevăzând totodată noi amenzi în scopul întăririi disciplinei. Acest statut a rămas în vigoare până în 1775, când, la 7 octombrie, Maria Tereza a aprobat noul regulament al breslei, care sintetiza în 18 articole noile raporturi, obligaţii şi îndatoriri ce trebuiau respectate.

Statutul breslei din anul 1784 cu­prindea 19 articole. O importanţă deo­sebită era acordată respectării de către membrii breslei a normelor discipinare şi morale, atât în cadrul breslei cât şi în relaţiile extraprofesionale, pentru cele mai mici abateri prevă­zându-se amenzi mari. Privind organizarea calfelor şi ucenicilor, din documentele păstrate rezultă că aceştia îli aveau lada proprie pe care, din dorinţa de a nu intra în conflict cu meşterii, în anul 1804, au luat-o în propria lor administraţie.

Ceramica nu o concepea doar olarul, ci în mare măsură şi clientul, ale cărui dorinţe trebuiau respectate în realiza­rea vaselor ceramice. Numeroase vase prezentau particularităţi stilistice, specifice olarului, care erau expresii ale talentului şi pregătirii sale.
Olarii din Baia Mare foloseau un lut de foarte bună calitate. A ceastă calitate excepţională a lutului, caolinul şi smalţul folosit de olarii băimăreni au fost subliniate de documentele vremii. Lutul era format din particule foarte fine, era gras şi avea un conţinut ridicat de oxid de fier. După ardere, el primea o frumoasă culoare roşie sub­liniată  de glazurile  plumbice trans­parente care creau senzaţia de căl­dură. Datorită plasticităţii lutului, din el se puteau realiza vase de dimensiuni mari, cu pereţi foarte subţiri, dar şi termorezistente.
Atestatele eliberate de breaslă, pe lângă informaţiile pe care le furni­zează privind starostii breslei, meş­terii la care s-a lucrat, cetăţenii cărora li s-au eliberat şi timpul lucrat, prezintă importanţă şi prin sigiliile de întărire pe care le poartă. Astfel, pe un atestat din 1824 s-a păstrat sigiliul breslei de la începutul secolului al XVIII-lea cu inscripţia: Breasla olarilor – Baia Mare – 1715, în câmp având redată o oală şi un pieptene de olar. Acest sigiliu a fost înlocuit în anul 1846 cu altul, cu aceeaşi inscrip­ţie, fiind modificat doar anul, iar în câmp oala şi pieptenele au fost înlo­cuite cu un ulcior cu gât îngust şi toartă. 


Secolul al XIX-lea a reprezentat pentru meşteşugul olăritului o perioadă de decădere, vasele ceramice fiind înlocuite cu piese lucrate din sticlă, metal şi porţelan. Posibilităţile de câştig ale olarilor s-au redus considerabil. Breslele au fost desfiinţate prin Legea meşteşugului din anul 1872, dar meşteşugul olăritului nu a dispărut.