Zilnicul brazilian

Stăteam eu aşa la coadă, într-o bancă braziliană, citind un extras din „Al doilea sex”, de Simone de Beuvoir. Da, aveam o carte cu mine. Mă învăţasem minte de data trecută, când pentru a primi o lămurire a trebuit să aştept la coadă mai bine de un ceas şi jumătate. Nu erau peste măsură de multe persoane, probabil doar vreo 10-12 în faţa mea. Cam toţi aşteptând pe fila aceea aveam aceleaşi doleanţe: să ridicăm o sumă de bani sau să depozităm. Şi totuşi, a trecut şi de data asta mai bine de o oră jumate până să îmi vină rândul la ghişeu.

Brazilia nu încetează să mă contrarieze. Avem un soi de relaţie de iubire-ură, ei, nu tocmai ură, dar să zicem... indignare. Explic pe rând de ce, cu precizarea că e totul filtrat prin sita deasă a principiilor, educaţiei, culturii proprii, precum şi prin emoţii. Vorbisem cu domnul Teremtuş că nu ar strica să scriu un material despre viaţa de zi cu zi. Mi-a luat ceva vreme, nu doar din cauza sarcinilor profesionale care mă ţin de cele mai multe ori în faţa unui monitor tastând de zor, ci şi datorită dorinţei de a da o imagine cât de cât onestă despre zilnicul brazilienilor din zona semi-aridă a Bahiei. Ei bine, după câteva peripeţii urbane şi niscaiva incursiuni în ruralul nisipos, m-am aşezat azi la calculator pornită să povestesc despre o parte din viaţa localnicilor.

Cine se trezeşte de dimineaţă ajunge la târg, asta dacă e luni. Şi trebuie să se trezească cu atât mai de dimineaţă cu cât numără mai mulţi kilometri de la sat la oraş. Geovani e un puşti de 12 ani, zice el. Eu aş fi zis că are nouă, zece. Dacă te duci luni la 7 în târg, e acolo, pe scările de la clădirea unde se vinde carne. Parcată în faţă e roaba cu care el transportă de-ale pieţei către casele celor ce au venit la cumpărături şi nu vor să care saci cu cartofi, roşii şi alte de-ale gurii. În funcţie de distanţa până la casa clientului, transportul costă echivalentul a 3-5 lei. Eu ezit să contractez copii pentru munca asta, simţindu-mă în acelaşi timp vinovată că le refuz un bănuţ săptămânal. Îmi iau singură coşul pe roţi şi îndes în el tot ce se poate.Ultima dată am reuşit să împrăştii mere pe mai mulţi metri pătraţi.

Revenind însă la Geovani, care se trezeşte la 1 dimineaţa lunea, Brazilia are pe hârtie un program de combatere a muncii infantile. În practică îl cunosc mai puţin, un tehnician de la Consiliul Municipal de Asistenţă Socială mi-a spus că regula e simplă, în familiile în care copiii sunt obligaţi de circumstanţe sau de părinţi să lucreze în loc să meargă la şcoală, se găseşte o soluţie, statul oferă o bursă ce încearcă să echivaleze venitul lunar realizat de copil pentru ca acesta să poată merge la şcoală.

Geovani îmi spune că el face treaba asta în timpul vacanţei şi uneori şi în timpul şcolii, că e numai o zi pe săptămână şi că nu e decât o mână de ajutor pe care o dă familiei. E dificil de stabilit dintr-un episod de acest gen ce e muncă infantilă şi ce e pur şi simplu o metodă de a educa responsabilitatea şi respectul pentru banul câştigat prin eforturi proprii.

La sat, cap de familie sunt femeile, din mai multe motive. De regulă soţii sunt la muncă undeva în sud-est, în vreun centru urban unde salariile permit un trai modest pentru ei şi suficient venit cât să ofere acelaşi lucru partenerei de viaţă pe care a lăsat-o acasă să crească copiii în timp ce are grijă de casă şi încearcă să ţină o grădină în lupta cu seceta.

Brazilia e condusă de o femeie, precum ştiţi. Dă extrem de bine în ochii opiniei publice şi în varii analize internaţionale. Totuşi, la nivel micro, adică la sat, femeile de vârsta mea, adică aproape de 30 de ani, se bucură de prea puţini ani de şcolarizare. Sărăcia şi misoginismul au făcut din multe femei o pradă perfectă pentru cercul vicios ce e rezumat după cum urmează: născută în familie săracă – nu mergi la şcoală – nu ai nicio calificare – nu poţi lucra – continui săracă. Desigur, există variaţiuni pe această temă, dar între timp, viaţa doamnelor de la sat are cam acelaşi tipar: te trezeşti dimineaţa, faci mâncare, hrăneşti şi cureţi copiii, eventual îi trimiţi la şcoală, dacă nu ai resurse probabil îi ţii în casă, mai faci mâncare, îi mai hrăneşti, începi şi termini corvoada zilnică, mai faci mâncare, mai hrăneşti copiii, îi pui la somn, mai deretici prin casă, te pui şi dormi.

Scânteia de noroc vine de la natură. Brazilia e intrigantă, în sate care parcă stau clădite pe nisip, unde soarele arde tot ce nu e acoperit de arbuşti spinoşi, răsar de la sine specii de arbori fructiferi, plante native, care au reuşit să se adapteze perfect lipsei de apă. Şi din recolta lor, sătencele fac un bănuţ să mai ostoiască din nevoile casei. Atâta noroc. Nu e de neglijat nici rădăcina ce se găseşte sub formă de făină pe masa fiecărui brazilian din nord-est, dând savoare fasolei scăzute, mandioca, sau cassava, un alt miracol vegetal ce ţine piept uscăciunii tipice. Ei... există ani, ne-a spus un bătrân, în care seceta e atât de mare că până şi mandioca se usucă în pământ. Şi atunci, ori iei drumul unui centru urban în căutare de lucru, ori mori de foame, că ajutorul social probabil nu mai ajunge. Femeile însă sunt private de opţiunea de a migra în căutare de lucru, nu spun că nu există cazuri, în fond pentru a face curat la case mai mari nu e musai să fi mers la şcoală, dar a migra de una singură spre a căuta locuri de muncă într-un mediu ce continuă ostil... îţi trebuie curaj.

Apa. Ei, bine... apa aici e un negoţ pe cinste, e în fapt un bun electoral. Ne luptăm de ceva luni, unii dintre colegi chiar de ceva ani, să aducem apă canalizată în toate casele, din toate satele ce înconjoară municipiul. S-a format mai deunăzi o comisie ce are nu doar suportul unei organizaţii non-guvernamentale, ci şi al bisericii catolice, al unui departament al primăriei, al uniunii micilor agricultori... sunt pe acolo mai multe nume, important e să ajungă ţevile în pământ şi să curgă apa la robinete. Şi în plus, să nu mai poată cumpăra capital electoral niciun politician ordinar ce promite apă în schimbul voturilor şi uită apoi 4 ani de gâtlejurile însetate.

Veni şi rândul meu la ghişeu, îi dau angajatului băncii semnul de carte, apoi mă scuz şi îi întind actul de identitate. În dreapta mea, un coleg de aşteptare continuă să bombăne că bancherii sunt nişte escroci, că au puncte de asistenţă în supermarketuri, dar că până la urmă funcţionarii din respectivele puncte nu servesc nimănui, că te trimit tot la bancă, să stai la fila ce înaintează cu doi metri pe oră. Ies şi merg spre casă să iau prânzul, trec pe lângă Loterie unde funcţionara are şi sarcina de a plăti ajutoarele sociale, ce vin prin aceeaşi bancă ce administrează loteriile, e coadă şi acolo, iar în coada de asistaţi sociali stau doi ce pufăie ţigări.

Asta nu o s-o pricep niciodată, în nicio ţară. Cum să ai vicii dacă eşti sărac? Ce credibilitate poţi să ai când te plângi de lipsa de bani pentru caiete pentru prunci, dar îţi permiţi să ai vicii costisitoare?