Brasilia

Despre sărăcie am vorbit. Am vorbit şi despre potenţialul turistic prost explorat. Am pus degetul şi pe rana sistemului de sănătate. Acum, despre capitală. Făcusem noi o promisiune, greu de respectat în Brazilia, că în orice ţară vom merge, trebuie să facem tot posibilul să îi vedem capitala şi cel puţin încă un oraş reprezentativ. Ne-a luat aproape un an să ajungem în Brasilia, printre altele şi pentru că, repet, Brazilia e de dimensiuni năucitoare, comparată cu orice altă ţară în care am păşit până acum.

Am decis să luăm avionul din Salvador pentru că e mai puţin obositor şi pentru că nu aveam la dispoziţie decât două zile, incluzând transportul. Astfel, cei aproximativ 1500km dintre capitala Bahiei şi capitala federală au zburat în mai puţin de o oră şi jumătate.

Brasilia e fabuloasă. Prima senzaţie a fost că aş fi ieşit din Brazilia, căci era atât de diferit de orice alt oraş văzut până atunci în ţara cafelei. Brasilia are treceri de pietoni, semafoare, trafic organizat, cupon fiscal, spaţii verzi bine întreţinute şi la fiecare pas senzaţia că este suficient spaţiu să te mişti, să respiri, să vezi.

Brasilia e pe lista patrimoniului mondial UNESCO şi e cel mai mare oraş din lume care nu exista la începutul secolului XX. Urbanistul Lúcio Costa şi arhitectul Oscar Nyemeier au fost pionii principali în conceperea oraşului ce avea să fie construit tocmai pentru a deveni capitală. Brasilia a fost contruită în 41 de luni, la cererea preşedintelui Juscelino Kubitschek (1956-1961), fiind inaugurată în 22 aprilie 1960. De viziune nu au dus lipsă.

Oraşul în formă de avion e foarte bine organizat, de la esplanada ministerelor, la diviziunile pe domeniu, de genul: sectorul hotelier, sectorul bancar, aripa sud, aripa nord... e totul aşezat precis. Străzile sunt largi, cu un număr suficient de benzi, cu suficiente locuri de parcare, cu semafoare, treceri de pietoni şi chiar circulate de şoferi ce cunosc regulile din trafic. Îmi părea, sincer, ireal.     Ne-am plimbat două zile, noi şi japonezii, să facem poze bibliotecii naţionale, muzeului naţional, catedralei metropolitane, congresului, ministerelor perfect aliniate, steagului, palatului prezidenţial, teatrului naţional... toate aşezate în ordine, de o parte şi de alta a arterei centrale. Nu îmi venea să cred că primeam cupon fiscal, nu doar fără să insist, ci chiar fără să cer, oriunde, indiferent de valoarea cumpărăturilor. Era o altă ţară, nu era Brazilia aceea plină de tumult. Până când, de pe un viaduct, am observat poliţia călare în spaţiul verde ce desparte cele două sensuri ale arterei principale. În şanţurile betonate pe unde ar trebui să se scurgă apa de ploaie, se îngrămădeau, înfofoliţi în pături, câţiva dependenţi de droguri. Probabil heroină. Şi mi-am amintit că suntem totuşi în ţara ce suferă de pe seama traficului de droguri, care e, dacă mă întrebaţi pe mine, o consecinţă a cruntei corupţii ce roade precum un cancer tot ce are ţara asta mai bun.

Mă contraziceam mai deunăzi cu un brazilian că marea lor problemă e corupţia, în timp ce el susţinea că sunt drogurile. Rămân la opinia mea că drogurile intră şi circulă nestingherite în ţară din cauza corupţiei din diferite sectoare şi de la diferite nivele. Căci pot să jur că traficul nu trăieşte pe seama zdrenţuroşilor ce îşi târăsc existenţa între două doze, furând ce pot să o plătească pe următoarea. Trăieşte pe seama marilor clienţi fideli ce împart „linii” în discoteci şi locuinţe de lux. Dar despre asta, altă dată.

Mi s-a părut oarecum hilar să observ că Ministerul Justiţiei are o clădire în plus. La ce, dacă tot funcţionează atât de prost? Nu am reuşit să vizităm oraşele-satelit, numele elegant al favelelor Brasiliei. În alte oraşe mari, favelele şi cartierele de lux se amestecă, dar în Brasilia nu. Mi-am adus brusc aminte de un documentar văzut cu mai bine de un an în urmă, documentar ce prezenta cealaltă faţă a Brasiliei pe care o cunoscusem noi în cele două zile de vizită. Era Brasilia prezentată prin obişnuitul traseu al celor ce muncesc zi de zi să o cureţe, să îi gătească, să o facă să funcţioneze fără oprire, de la sistemul de colectare a gunoiului la serviciile de taxi, restaurant, hotel etc. Era Brasilia de la ora cinci şi jumătate seara, când cozi imense se formau la autogara de unde zecile de autobuzele nu mai pridideau să iasă spre a-i transporta pe toţi muncitorii fără rang spre oraşele-satelit.

Ne-am oprit o clipă în autogară, pe partea superioară, cât să mărturisim un scurt contact incomod între două autobuze, iritarea şoferilor, spaima câtorva pasageri şi apoi dizolvarea evenimentului în preţ de câteva minute. Călătorii au zbughit-o imediat către alte cozi, căci nu era timp de pierdut, era ora de întors acasă, acolo unde nu există poliţie călare, în uniformă elegantă. În timp ce ne întorceam spre hotel, sub viaduct, pe cartoane şi înveliţi cu pături ponosite, se întinseseră câţiva indivizi tăcuţi şi ruşinaţi de privirile trecătorilor. Mai rău decât a sta la coadă la autobuzele cu destinaţia favele e să nu ai de ce sta la coadă.

Era luni seara şi se înserase deja. Marţi dimineaţa aveam să pornim spre Salvador. La terasa unui hotel vecin se încinseseră discuţii, se auzea muzică şi am decis să ocupăm o masă să vedem care e atmosfera. În stânga, un grup de bărbaţi ce socializau după o zi probabil plină de discuţii cu scop profesional. În dreapta, o intrare la subsol, luminată obscur, păzită de un majordom scheletic şi de nişte cerberi ce dădeau indicaţii unor cucoane îmbrăcate provocator. Maşini de lux cu plăci uşor de recunoscut ca făcând parte din parcul auto al delegaţilor diferitelor ţări opreau pentru o clipă, cât să lase să coboare câte-un domn la costum şi cravată ce era imediat luat în primire de cerberi.