Boschetari si dive

Sunt murdari, urat mirositori, apar din cele mai neasteptate locuri, unii vor bani, altii te strapung cu priviri injectate. Boschetari, cersetori, aurolaci, toti «made in Baia Mare». E sase dimineata, autobuzul opreste la Piata Mare, alias Piata Izvoarele, sau invers. Nu conteaza, avem ochii carpiti de somn si mergem spre Centrul Vechi. Cate-un intarziat grabeste pasul spre serviciu, noi ne impiedicam de-un individ adormit pe treptele unui magazin de incaltaminte. Langa el, altii doi. Un trecator ne spune ca sunt „boschetarii” locului si ca, daca ne gandeam ca sunt niste oameni cazuti pe jos care au nevoie de ajutor, ne inselam. Poate ca nu e tocmai adevarata partea cu lipsa nevoii de ajutor. Hainele de pe ei sunt mai mult decat uzate si peste limita de murdare, explicabil din moment ce dorm pe unde apuca. Unul dintre ei, mai ghemuit, doseste sub brat o punga de la lapte, taiata la gura si manjita inauntru. Miroase a diluant in jur. „Mai sunt din astia prin oras. Ziua se pitesc pe la umbra, mergeti acolo la Policlinica II, si acolo sunt. Si prin parcul garii, pe langa gara. Sunt multi si seara mai ies in lume, apoi se culca pe unde apuca. Nici nu le mai poti zice boschetari, ca nu dorm prea multi in boscheti,” zice un baimarean. Ii lasam intinsi unde i-am gasit, gandindu-ne ca si daca i-am fi facut sa se ridice, nu am fi avut ce alternative sa le oferim. In Centrul Vechi nu mai au loc, e prea evident daca se tolanesc pe putinele petice verzi, iar gardienii si patrulele le strica somnul. In Parcul Mare, insa, e loc de pitit, mai un tufis, mai o bancuta, cismele cu apa. La RFN nu mai au loc, spatiul e in reconstructie, una din batranele care vinde flori si fructe vara ne spune ca ea se bucura ca au plecat cei ce se aciuasera in zona: „Domnita, erau ase, parca se uitau la tine si nu te vedeau - aveau ochii rosii, miroseau a lac, a diluant, cine stie a ce. Io ma temeam de ei. Nu toti erau asa, unii erau numa murdari, flamanzi si fara un loc unde sa doarma. De aia parca imi era mila.” Gara, altadata refugiu pentru ei, era goala. In schimb, sub copacii din dreapta si stanga cladirii, motaiau cativa indivizi cu pielea negricioasa, de la natura, de la mizerie sau din ambele motive. Se crapa de ziua. In parcare la Mara, doar doi. Stau cuminti pe banci, unul din ei isi studiaza papucul drept. E fara sireturi si a inceput sa se dezlipeasca. Celalalt se scarpina absent in barba. Ne ducem mai apoi spre Policlinica, unde ni s-a spus ca e un alt spatiu „revendicat” de ei, boschetarii, oamenii fara adapost, cersetorii. Au multe nume... Unii nici macar nu cersesc, te intrebi cum se hranesc. Ne intindem la o poveste pe marginea unui pahar cu ceai rece inainte de a porni spre cea mai macabra zona de actiune a unora dintre ei. Se fac orele amiezii si mergem in cimitir. De cum se pregateste groapa, incep sa apara speculantii. O familie indolianta trece pe aleea cimitirului, un card de pusti murdari se tin dupa fustele doamnelor, se incurca in texte: „Sa aveti noroc... aa, Dumnezeu sa-l ierte, nu aveti cinci mii?” Unul dintre pusti isi umple doldora un buzunar, cu bancnote. Apar si seniorii. „Divele” locului, cu unghii lacuite si roase pana la jumatate, se strecoara printre cei veniti sa-si petreaca pe ultimul drum apropiatii. Le cer bani, incercand sa speculeze amaraciunea lor. Nu le prea merge, ca a fost un copil inainte care a cules toti banii marunti. „Atunci o tigara, domnu’, macar o tigara.” Unul dintre indoliati refuza sa-i dea unui adolescent bani si ii spune simplu: „Nu”. „Cum nu? De ce nu”, se ratoieste individul. Aici as fi vrut sa scriu no comment, dar nu ma pot abtine sa spun ca unora le convine traiul acesta, celor care stiu sa intinda mana, in loc sa o puna la munca. Adriana SZABO adriana@gazetademaramures.ro