Biserici de lemn din Nord-Vestul Transilvaniei. Pictura murală a bisericilor de lemn din Maramureș

Părintele Virgil Jicărean, consilier eparhial pentru patrimoniu sacru și pictură bisericească din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, a reprezentat România la o conferință internațională în Otrano, Italia. Conferința este organizată de Associazione Pantaleone - Per il rinnovamento dell'arte cristiana (pentru reînnoirea artei creștine), iar anul acesta au fost prezenți peste 200 de participanți, profesori universitari, arhitecți, teologi doctori în diverse domenii, din mai multe țări în afară de Italia: Olanda, Franța, Bulgaria, Serbia, Danemarca și România. Publicăm integral lucrarea prezentată în cadrul conferinței de către părintele Virgil Jicărean.

Onorate gazde, stimați participanți,

Materialul pe care doresc să vi-l prezint în cele ce urmează își propune prezentarea bisericilor de lemn din Nord-Vestul Transilvaniei, în special regiunea Maramureș, locul de unde vin în fața dumneavoastră, ca pe un alt mod de a descoperi lumina divină prin ceea ce acestea reprezintă atât prin contextul arhitectural, cât și al celui artistic-iconografic și le transpune în altfel de ferestre către cer.

La baza iconografiei, ca principiu, stă icoana a cărei definiție nu poate fi alta mai frumoasă decât această metaforă: fereastră spre cer. La fel cum prin fereastră lumina pătrunde în interiorul încăperii deslușind spațiul și formele acestuia, în icoană lumina harică dumnezeiască pătrunde înăuntrul sufletului luminându-l. Și așa întreaga făptură umană se umple de lumină harică. Lumina ce pătrunde prin icoană nu este una puternică, explozivă, distrugătoare, ci una discretă, difuză, blândă.

Elementul comun al tuturor icoanelor este sfințenia persoanelor reprezentate în ele, tocmai de aceea icoana are această calitate de a ne facilita legătura cu Dumnezeu și cu sfinții Săi. Spunem că icoana este locul de întâlnire a omului cu Dumnezeu, a harului cu natura, a eternității cu efemeritatea, unde omul se avântă, se înalță spre Dumnezeu, iar Dumnezeu se coboară spre om. Icoana este alcătuită din mai multe elemente din care unul este lumina, de aceea putem spune că ea este reprezentarea luminii dumnezeiești transpusă pe pământ.

Icoana, ca lumină, s-a născut din actul Schimbării la Față. Chipul lui Hristos a primit atunci chip de icoană, de aceea icoana este penetrată și susținută de Lumina Taborică: Necreată. Neapropiată. Neumbrită. Transfiguratoare.

Casele au nevoie și de altfel de ferestre spre o altfel de lume, nu doar prin care să vezi și să fii văzut, ci prin care să străvezi și să fii strevăzut, acestea sunt icoanele. Prin ele Dumnezeu te vede și tu Îl vezi.

Reprezentările iconografice au pentru privitor aceeași valență pe care o are cuvântul Sfintei Evanghelii. Așa cum cuvintele Sfintelor Evanghelii intră în auzul nostru și prin acceptarea lor de către mintea și inima noastră ajung să lucreze esențial asupra vieții noastre sufletești, tot astfel icoanele și picturile murale din biserici ne arată imaginile din spatele cuvintelor și ne ajută să înțelegem sensul mesajului evanghelic.

De-a lungul secolelor, în Nord-Vestul României, oamenii au (re)găsit vorbirea cu Dumnezeu prin lemn. Istoria locuitorilor acestor ținuturi este povestită în lemnul bisericilor din acest spațiu binecuvântat, pentru că în aceste sanctuare ale Cuvântului s-au păstrat monumente de cea mai veche limbă românească, aici s-au adunat înțelepții satului în clipele grele să ceară sfatul lui Dumnezeu, aici s-a săvârșit, de veacuri, botezul copiilor, aici s-au legat pe vecie cununii și tot de aici au plecat pe ultimul drum aceia ce s-au dus dintre cei vii. Așezat la hotarul dintre două sfere cultural-artistice deosebite, într-o zonă de contact cu lumea medievală catolică, viețuitorii acestor ținuturi au rămas fideli concepțiilor artistice ortodoxe, fiind contaminați târziu, abia în veacul al XVIII-lea, de unele influențe occidentale.

Bisericile de lemn din Nord-Vestul Transilvaniei, din regiunea Maramureș, reprezintă una din podoabele de preț ale poporului nostru, mărturie vie a credinței creștine, a simțului estetic, a armoniei și a echilibrului său spiritual. Deși de dimensiuni reduse, ele pot sta cu cinste alături de marile capodopere ale arhitecturii universale, de marile creații culturale ale lumii, realizând o strânsă legătură între cer și pământ, ajutându-ne să înțelegem împlinirea voinței lui Dumnezeu în competiție cu eternitatea.

Realizări artistice ale geniului popular se remarcă prin planimetrie, prin tehnica îmbinărilor în lemn și a realizării învelitorilor din aceeași esență, fiind o dovadă certă a ingeniozității soluțiilor constructive performate la cel mai înalt nivel de exprimare artistică.

Aceste locașuri de închinare, atât prin elementele de construcție, lemnul-construcția și piatra-fundamentul, cât și prin arhitectura, măiestria cu care au fost alcătuite și prin picturile murale, conferă credincioșilor sau celor care le calcă pragul rugându-se o modalitate de a simți vie prezența lui Dumnezeu în aceste spații, unde El veghează asupra credincioșilor și spre care aceștia își îndreaptă privirile în timp ce se roagă, ca printr-o altă fereastră spre cer, spre lumina divină.

Bisericuțele de lemn maramureșene se asemuiesc cu niște făclii ridicate spre ceruri, gata întotdeauna să se aprindă, să ardă fără să se mistuie, luminând și încălzind inimile celor care le cercetează și le prețuiesc. În silueta lor nu găsești nimic aspru, rece ori lipsit de viață, ci totul e lumină, liniște, căldură și pace, încât, atunci când te apropii de ele, simți căldura celor care le-au înălțat și le-au conservat pe parcursul mai multor secole, ca pe cele mai scumpe comori ale neamului. Mărturie în timp ale iscusinței unor meșteri locali anonimi, ele au fost un mijloc cert de înălțare sufletească, de întărire spirituală în credință și de afirmare a conștiinței naționale, spre zările senine ale binelui, adevărului și frumosului.

Bisericile de lemn sunt o categorie de monumente care au cunoscut o mare răspândire în tot spațiul locuit de români, ca de altfel arhitectura de lemn în general, materialul de construcție fiind la îndemână, în trecut pădurea acoperind mare parte din teritoriul actual al României. Le întâlnim în număr mare în mai multe regiuni ale țării: Moldova, Muntenia, Oltenia, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, fiecare regiune contribuind la realizarea unor edificii reprezentative specifice zonei, având trăsături originale legate de străvechea tradiție de a construi în lemn. Arhitectura de lemn, realizare a ambianței culturale românești, are o mare diversitate şi unitate în același timp, datorată în primul rând apartenenței religioase la ortodoxie.

Considerate ca o realizare specifică, bisericile românești fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene, despre care Lucian Blaga, filosof român, scria că sunt printre cele mai prețioase și mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular.

Opt biserici, capodopere ale arhitecturii de lemn din Maramureș, au fost înscrise pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, reprezentând simbolic sutele de monumente istorice din această categorie răspândite în toate regiunile României, fiind o remarcabilă contribuție românească la tezaurul cultural al umanității, pe care vi le prezentăm în imaginile alăturate.

De îndelungată tradiție, impresionante realizări ale arhitecturii populare românești, bisericile de lemn reprezintă, prin însăși tehnica de construcție, prelungiri în timp ale unor construcții anterioare, pe care le înlocuiesc treptat, respectându-le planul şi silueta. Din aceeași perspectivă trebuie privită şi persistența unor formule gotice în plin veac XVIII, când majoritatea bisericilor de lemn maramureșene sunt refăcute integral, după ultima mare invazie tătară din 1717.