Biblioteca de idei. „Un sat poate fi și o «cale» către țară …”

Memoria posterității este de prea multe ori nedreaptă cu mulți oameni mari și buni. Anul acesta având în conținutul său numeric și o vârstă rotundă de la descoperirea în 1921 a Manuscrisului de la Ieud, botezat apoi „codice”, mi-au venit și revenit în minte mulți dintre cei care și-au centrat și concentrat cercetările în această direcție. Și ca toată regia magică să fie deplină, triind rafturile cu „dedicații” îmi cade liniștit între palme cartea lui Vasile Vetișanu „Cronica Codicelui de la Ieud (1391-1991). Cel dintâi text de limbă română”. Uitasem de lucrare, deși mi-a fost mereu dragă, mai ales pentru generozitatea dedi­cației: „Domnului Senator Teodor Ardelean, omului de aleasă cultură și energic susținător al Maramureșului istoric, căruia îi aparține prin tot ceea ce înfăptuiește, îi ofer aceste pagini ale unui «intrus» în Maramureș. Vasile Vetișanu”.
Eram colegi în Senatul României. El senator de Satu Mare, eu de Maramureș. Dar amândoi din Sălaj. Știam că se trage, împreună cu Corneliu Coposu, din același areal: Bobota, Moiad, Măierişte. El nu știa că sunt din Moigrad – Porolissum, pentru că de câte ori am folosit „arta pe­rorației” (cum zicea în particular domnul Coposu retoricii de microfon!) m-am referit preponderent la Maramureș. Și, culmea, el ce-și zicea „intrus” era cel mai bine integrat în cel mai important element cultural ce propulsa Maramureșul, prin „Codice”, în „purtătorul de drapel al limbii române”, împreună cu Mănăstirea din Peri.
Timpul a trecut repede, iar „fratele Vasile”, mai mare cu 16 ani decât mine, a pășit spre eternitate la 1 decembrie 2012, la Șimleul Silvaniei, unul dintre „orașele mici cu destine mari”, cum l-a caracterizat în „Cartea Șimleului” apărută la Editura Litera în 1985.
Am încercat să-l găsesc timp de un deceniu, dar întâmplările și periplurile prin zonă nu mi-au zâmbit. Astfel că, de dorul lui și de dragul lui (sentimente pe care i le mărturisisem, în prezența aceluiași magistru, Corneliu Coposu, care ne aprecia pe noi senatorii PUNR pentru aplomb și temperanță) am reluat la lectură „Cartea Ieudului”. Pe versoul copertei autorul a menționat: „Dedic această carte ieudenilor, oameni binecuvântați de Dumnezeu pentru marea lor credință și putere de jertfă, în amintirea întâlnirii cu participanții la primul Simpozion Național de Etnologie, cu participare inter­na­țională, la Ieud, în Septembrie 1991, acolo unde s-a zămislit, cu 600 de ani în urmă, cel dintâi text de limbă română: «Codicele de la Ieud» (1391 – 1392). Autorul”.
Primul capitol se cheamă „Deschidere către Cartea nescrisă a Ieudului”, iar primele fraze sunt și sentențioase, dar și sapien­țiale: „Un sat nu e numai o așe­zare în spațiu, ci un loc în umanitate și în univers. Un sat e un loc anume, orânduit după legile vieții omenești. Un sat poate fi și o «cale» către țară, o deschidere către rosturile ei cele mai îndepărtate. Ieudul este această „cale” și o deschidere către țară, acolo în miazănoaptea pământului românesc, în Maramureșul istoric, la margine de hotar voievodal, străbun. Prin tot ce a dăruit aici din începuturile lumii și până azi, mărturisind despre obârșiile strămoșești, crescute din pământ și deodată cu pământul, zămislite după legile lui. Ca nicăieri, poate, în altă parte din țară, aici, la Ieud, straturile originare de viață s-au păstrat într-o curată tradiție românească, gră­ind singură despre moș­tenirile noastre vechi milenare …”.
Ce poate fi mai frumos?!

Scriam cândva că expresia MARA­MUREȘ este un superlativ prin el însuși. Zic și acum, cu gândul focalizat spre un om memorabil, că Vasile Vetișanu este un nume la gradul superlativ al jertfei culturale, viața sa fiind o dovadă incontestabilă.