Biblioteca de idei. „Un dicționar al înțelepciunii”

Înțelepciunea este una dintre cele mai importante forme de producție spirituală, iar „perlele” adunate în decursul timpului constituie adevărate ele­mente de tezaur. Unul dintre cei mai mari culegători de astfel de „mostre” de sclipire omenească a fost profesorul ieșean Theofil Simenschy (27 ianuarie 1892 – 15 decembrie 1968). Ocupația sa principală a fost să parcurgă marile cărți ale umanității, în majoritatea limbilor intens culturale și să adune pasaje revelatoare, așezate ulterior într-un sistem de indicatori, așa cum este și cartea apărută la Editura „Junimea” din Iași în 1979, care este, în fapt, ediția a II-a de „cugetări antice și moderne”, îngrijită de Cicerone Poghirc. Titlul extrem de simplu: „Un dicțio­nar al înțelepciunii”, în care au fost sistematizate aproape 6000 de cugetări, în original și în traducere, grupate sub 780 de „idei”. Acestea sunt selectate din 680 de opere, în 14 limbi, aparținând la 420 de autori.
O carte ca aceasta și o astfel de „literatură” primește ca nume de botez eticheta de „operă sapiențială”. Foștii studenți ai dascălului, din care câțiva mai sunt în viață, povestesc o istorioară cu Profesorul, care spunea „să nu citească niciodată cărți bune”, căci viața e atât de scurtă încât nu ne ajunge nici măcar să le citim pe toate cele foarte bune!
Mă prenumăr și eu printre cei care, adesea, apelez la acest „dicționar” în cercetarea unei teme de interes. Da, căci e extrem de simplu să descoperi cum au „văzut”, „gândit”, „reflectat”, „cugetat” marile minți ale omenirii chestiuni extrem de frământate în toate epocile: adevărul, minciuna, libertatea, iubirea, destinul, credința, prostia, pacea ș.a.m.d.
Trăind mai intens decât oricând în aceste zile „teatrul de război” de la granițele țării noastre, m-am simțit total bulversat de mulțimile de manipulări și am apelat tot la „cartea de vitrină” a lui Th. Simenschy.
Cum vede chestiunea „războiului” Herodot, „părintele istoriei”? „Nimeni nu-i atât de fără minte încât să prefere războiul în locul păcii: căci în timp de pace copiii îngroapă pe părinți, iar în timp de război părinții pe copii”. Cât adevăr, în consis­ten­ța situațiilor specifice, inclusiv în statistica ultimelor săptămâni! Dar Democrit zice că „Un război glorios este preferabil unei păci rușinoase”! Sau rostirea marelui Cicero: „Un război trebuie întreprins în așa fel încât să se vadă că nu s-a urmărit nimic altceva decât pa­cea”! Același mare autor defi­nește extraordinar și „fapta bună”: „De obicei oamenii de caracter și înțelepții nu urmăresc atât răsplata faptelor lor bune, cât mai ales înseși faptele bune”. Iar opusul, „fapta rea”, este pus în lumină clară de Euripide: „Nu se poate să rămână ascunsă fapta rea pe care o săvârșim: căci ager ne privește timpul care vede totul”.
E un adevărat spectacol de in­serții și intersecții între diversele situații și interpretarea lor. Ce ziceți de pasajul din Mahabharata care „decide”: „Cine cu­noaște pe un ticălos și nu-l oprește, deși-i în stare, se face vinovat de fapta rea a aceluia tocmai fiindcă poate să-l împiedice”. Unde am mai auzit noi o astfel de formulare senten­țioa­să? Idem, la Seneca: „Cine nu împiedică fapta rea, atunci când poate, acela îndeamnă la ea!”.
Iar în încheiere m-am gândit să vin cu un pasaj din cartea Eclesiastului: „Înțelepciunea prețu­ieș­te mai mult decât uneltele de război, dar o simplă greșeală strică întocmirea cea mai bună”.
Să căutăm „înțelepciunea”, să o învățăm și, dacă e posibil, să o practicăm. Ne va salva de multe rele, mai ales dacă filtrele noastre de asumare și asimilare vor funcționa corespunzător.
Mulțu­mim marilor căutători de „perle de înțelepciune” și fie ca zestre acestora să ne fie de folos. Este o uriașă moștenire întru adevăr. „Drumul adevărului este anevoios”, scrie Euripide. Și tot el continuă „Căci Ares (n.n. – Zeul războiului) iubește minciuna”. Cine citește să înțeleagă!