Biblioteca de idei / Sub semnul unor mari binecuvântări

Fericiţi cei care sunt purtaţi de destin spre cotele de glorie pământeană. Dar şi mai mare se face fericirea când, dincolo de glorie, rămân faptele memorabile, în forme concrete materiale sau imateriale, în entităţi sociale care rodesc cu spor şi după ce săditorul şi bine-făcătorul nu le mai veghează direct mersul. Este ca şi cum ai aşeza aurul în creuzet de platină, sau diamantele în coroana regilor.

Un astfel de destin fericit regăsesc la prietenul meu de o viaţă, VALERIU BUCIU. Am auzit întâi de faima sa şi de performanţele sale. Şi l-am îndrăgit fără să-l cunosc. Apoi, am fost colegi la Clubul studenţesc, unde am dobândit primele succese comune. Cu trupa de dansuri de la Institutul de Învăţământ Superior Baia Mare şi cu Ansamblul de cântece şi dansuri de aici. Am luat cele mai mari premii la Festivalul Artei şi Creaţiei Studenţeşti, faza finală, Piteşti, 1983, în „ciuda” „Mărţişorului” lui Laurenţiu Hodorog şi Dumitru Fărcaş!

Am fost colegi şi „la sindicate”, Domnul Valeriu fiind coregraful      Ansamblului „Maramureşul” care, pe vremea aceea, n-avea rival în România, strălucind prin repertoriu şi ţinută artistică pe toate meridianele lumii. La toate spectacolele, domnul Buciu era deosebit de exigent, uneori până la duritate. Nu se mulţumea cu suficienţa, impunând perfecţiunea. Atâta câtă poate fi obţinută prin combinarea talentului, dexterităţii profesionale şi transpiraţiei!

Când am ajuns senator, am dorit împreună cu domnul Valeriu Buciu să arătăm mai marilor Ţării ce forţă artistică uriaşă are Maramureşul. Ideea domnului Buciu de a organiza un spectacol „demonstrativ” la Sala Palatului a fost providenţială. Atunci am văzut Ansamblul nostru Naţional în forma sa maximă. 16 perechi de dansatori, linii perfecte, ţinută superbă, costume extraordinare, zâmbete profesionale... Totul, la modul absolut... Prestigiul Maramureşului a crescut la Bucureşti cu câteva trepte esenţiale! Pentru acestea, atunci, cu toţii i-am mulţumit coregrafului Buciu şi directorului Buciu. Dar era prea puţin. Ar fi trebuit eventual, pentru o astfel de „susţinere”, să i se dea titlul de... doctor în coregrafie!!! Căci, mă întreb, cum şi pentru ce se dau în acest domeniu titlurile de doctor (?!), dacă nu pentru o astfel de „lucrare”!?

Nici astăzi admiraţia mea pentru domnul Valeriu Buciu nu s-a diminuat. Îl văd într-adevăr din ce în ce mai rar, tot mai rar. Îl îmbrăţişez de la distanţa cea fizică impusă de situaţie cu gândul la Sufletul său cel Mare, atât de mare cât Neamul Românesc are nevoie în marea sa frământare contemporană.

În categoria „oamenilor de seamă” atât pentru Maramureş, cât şi pentru Sălaj, de unde se trage nativ, Valeriu Buciu ocupă rangul cel mai râvnit al omului dăruit deplin pentru cele mai sfinte cauze culturale şi naţionale. Dumnezeu l-a binecuvântat cu laurii marilor performeri. Noi trebuie să-l binecuvântăm cu cuvinte alese şi cu respect deplin.