Biblioteca de idei / „Sentinela de răsărit a civilizaţiei”

În anul 1935 apărea la Constanţa o carte ce a făcut repede valuri prin cancelariile statului (ministere, ambasade, misiuni consulare). E vorba de lucrarea “Contribuţii româneşti la ridicarea altor popoare”, semnată de I. Dumitrescu-Frasin.

Din carte cititorii aflau cum au influenţat pozitiv românii mersul istoriei altor neamuri: unguri, ruşi, ucraineni, greci, bulgari, sârbi ş.a. Împăraţii Asăneşti din Balcani (Ţaratul româno-bulgar), Iancu de Hunedoara şi Matei Corvin în Regatul Maghiar, Ştefan cel Mare, scut al creştinătăţii şi, implicit, al Ungariei şi Poloniei, Nicolaus Olahus, cel mai mare umanist al Ungariei, Petru Movilă, cel ce a trezit Kievul la viaţă culturală, Varlaam, Dosoftei şi Antim Ivireanul, cu contribuţii substanţiale la dezvoltarea ortodoxismului şi lista ar putea continua.

Cu tot caracterul propagandistic al cărţii, cele mai multe cazuri aduse în discuţie publică au avut temeiuri istorice incontestabile. Evident că, la căldura reacţiilor imediate, au putut fi identificate şi contestări. Pe care însă timpul le-a rezolvat “tacit” după trecerea perioadelor în care diplomaţiile se învârtoşaseră prea accentuat. Spre exemplu, turcii nu voiau să recunoască pe căi diplomatice rolul lui Dimitrie Cantemir ca istoric al “lor” şi al “muzicii”. Astăzi, cei ce vizitează Turcia sunt primiţi de ghizii locali cu complimente de genul “noi nu putem uita contribuţia adusă de Dimitrie Cantemir la scrierea istoriei noastre”.

Unele fapte sunt şi azi refuzate. Ruşii, spre exemplu, nu vor să recunoască faptul că cel mai bun discipol al lui Petru cel Mare a fost moldoveanul Nicolae Milescu, cunoscut de noi din tratatele de istorie cu porecla “Spătarul”. Acelaşi mare român a întreprins călătoriile sale în China, cu scopuri “diplomatice, geografice şi comerciale în folosul Rusiei”. De altfel, “calea europeană pe care Petru cel Mare a dat-o Rusiei” vine, după cum recunoaşte chiar Ţarul, de la învăţăturile primite din partea celor doi cărturari moldoveni: Nicolae Milescu şi Dimitrie Cantemir. Iar Antioh Cantemir, după mărturisirile unui călugăr catolic francez “era singurul savant între nobilii ruşi din acele vremi”.

Ne oprim aici cu exemplificările, deoarece spaţiul este prea restrâns. O concluzie se impune. În faţa valului de reacţii negative venite dinspre zările Europei, ca afect al unor fapte “urâte” ale cetăţenilor noştri ar trebui să scoatem de la naftalină părţile sclipitoare de istorie românească. Inclusiv, să rescriem sau să retipărim lucrări ca cea amintită în rândurile de faţă. Dacă pe cei ce ne “urâţesc” imaginea nu-i putem altfel opri să o facă!?

P:S. Dacă mai adăugăm şi contribuţia noastră la blocarea bolşevismului spre Europa în anii ’20 ai secolului trecut atunci cu adevărat merităm numele de botez folosit în titlu.