Biblioteca de idei / Rostirea ca „rost”

„N-are niciun rost să cânți după Corul din Finteușul Mare sau să vorbești după Teodor Ardelean!”. Este unul dintre cele mai frumoase complimente publice adre­sate, într-o viață, în care, în ce mă privește, recunoașterile de tip axiologic și „florile recunoștinței” au fost permanent prezente. Rostirea aceasta despre „rost” a venit din partea unei sătence în vârstă, chiar din Finteușul Mare și s-a așezat pe răbojul timpului la ceasul de grație al împlinirii a 75 de ani de la Marea Unire de la 1918 și a tot atâtor ani de la înființarea celebrului cor bărbătesc format din țărani chioreni, străjeri prin cântec ai Neamului Românesc.
Corul a cântat magistral. Probabil că și eu, atât în calitate de moderator, cât și ca purtător de mesaj din partea Senatului României, am fost la înălțimea momentului. Moment care cerea, așa cum știu ideile mari să ceară, ca altitudinile istorice și morale ale înaintașilor să se regăsească măcar „discursiv” în zilele noastre.
Cu toate elementele sale ce dau evidență și claritate, rostirea aceasta a rămas „proverbială” în zona noastră și multă lume, urmând modelul Ioan Mătieș, primarul din Mireșul Mare (! și ginere la Finteușul Mare!), repetă sintagma sub forma unor aserțiuni asemănătoare, din gama formulei juridice a „autorității lucrului deja judecat”. Femeia, o bună româncă, a trăit cu bucurie momentul superb al aniversării, a realizat rapid o evaluare a tuturor performerilor din scenă și, ținând cont că după subsemnatul s-a trezit vorbind un alt exponent al politicului la putere în vremea aceea (! altfel, un om foarte cultivat!), a dat sentința. Iar aceasta s-a înscris perfect în ceea ce firea românească a judecat de secole, iar gândirea elaborată a caracte–rizat de decenii. Că rostirile au rostul lor, fie ele vorbiri de seamă sau vorbe de ocazie, fie formule retorice sau „discursuri muzicale”. Căci cântecele noastre patriotice, cântate de această celebră formație de „amatori” profesionalizată în și de timp - Corul din Finteușul Mare - sunt cea mai bună lecție de istorie, mai ales la momentele care solicită, pe lângă „adevăr”, și „sentimentul patriotic” adică trăirea plenară, retrăirea, însuflețirea etc., atât pentru interpreți, cât și pentru public.

Am tot amânat, din rațiuni de necesară modestie, o referire scrisă despre această spusă, plină de „dragoste și adevăr”. Cum să vorbesc eu despre mine în acest format atitudinal-axiologic și să mă așez în vizor ca o vedetă? Am făcut-o, totuși, acum, după 25 de ani și după lungi meditații, deoarece în ultima vreme sunt tot mai fascinat de episoadele ce pun în valoarea memoria orală și calitățile sale de a formula concluzii sub forma unor sentințe tranșante. Sunt mostre de gândire paremică, în procesul cărora formarea sau formularea textului ce repre­zintă conținutul judecății are o intimitate aproape divină. Oamenii aceștia, numiți îndeobște „simpli”, sunt cinstiți cu contextele puse în analiză și trag concluzii indubitabile și insurmontabile. Ei sunt în acest complicat proces și avocați de cauze, și procurori din oficiu. Dar, mai ales, judecători din marea perspectivă a „rostului”. Căci sunt lucruri cu rost, dar și multe fără! Dacă n-are rost să zicem sau să facem ceva, e firesc să ne căutăm alt rost. Căci ce rost are să facem lucruri fără de rost, când lumea e încărcată de acestea, pe de o parte, iar, pe de altă parte, e plină de… „doruri de rost”.

Dimensiunea aceasta a tânjirii după rost seamănă cu episodul biblic al „scoaterii din Paradis”. Locul în care rostul omului era conceput de însuși Creatorul lui. După care a început căutarea rostului, prin spațiu și timp. Chestiune care trădează încă o dată dimensiunea noastră dumnezeiască sau opusul acesteia!