Biblioteca de idei. Privind înapoi cu … echilibru!

Am intrat în câmpul muncii la 1 iulie 1972, ca redactor la ziarul județean „Năzuința” Sălaj, înființat în 1968, odată cu reforma administrativă a țării. După circa 2 ani, din rațiuni complicate, am ajuns muncitor, adică un „individ” care făcea parte din „clasa conducătoare” în România acelor ani. Mă bucur și azi că timp de mai bine de trei ani am lucrat în pro­ducție la ICEE Zalău, unde „atmosfera industrială” era ele­vată, superioară, modernă. A urmat stagiul cognologic de la Liceul Industrial Nr. 6 Baia Mare, unde am fost angajat ca bibliotecar, dar am excelat pe toate planurile. Până în ziua de azi cele trei „stagii” îmi par „inițiatice”, contribuind decisiv în formarea și evoluția mea, complexă și dialectică. Toată viața m-am considerat „ziarist”, prin curiozitate, instinct herme­neutic, atitudine tranșantă;
m-am îndrăgostit de industria noastră națională, pe care am cunoscut-o până în toate detaliile, aproape de nivelul marilor decidenți din… Comitetul de Stat al Planificării și pe care, prin anii 1993-1996, am și … coordonat-o, prin efectele func­ției de Președinte al Comisiei de Privatizare din Senatul Româ­niei; iar biblioteca a devenit „sta­giul princeps”, marcându-mi definitiv evoluția sub semnul lui Homo doctus.
Celelalte etaje din carieră au fost într-un fel sau altul amprentate de aceste prime trei etape formative. Îmi aduc amin­te ce minunate „deplasări în județ” făceam în anii ’85-’88 cu președintele Consiliului Jude­țean al Sindicatelor, Costan Dobrican, un om cu o cultură po­liedrică și polifonică (zic po­lifonică, deoarece pe bancheta din spate a mașinii sale de serviciu mi-a interpretat sute de arii din opere și operete!), dar și cu o viziune realistă în acel interval sensibil în care trebuia să mimeze și preocuparea pentru „organizarea întrecerii socialis­te în întreprinderi”, dar și să discute direct cu președinții de sindicat sau cu conducătorii economici și să-i sprijine concret în rezolvarea dificilelor probleme ale aprovizionării, desfacerii, productivității, exportului.
Într-un astfel de moment încăr­cat de tensiuni veritabile dintre „obligații” și „posibilități” l-am cunoscut la CPL Sighetu Marmației și pe ing. Gheorghe Iancu. La acea vreme perfor­man­țele sale manageriale asi­gurau existența materială a peste 5.000 de familii din Maramureșul istoric, judecând după cei peste 8.000 de sala­riați. Costan Dobrican era prie­ten cu Gheorghe Iancu și nu s-a sfiit să-l întrebe și de evoluția … Asociației „Prietenii Muzeului Maramureșean”, pe care o conducea. Citiți presa recentă și veți vedea ce frumoase amintiri au fost „încrustate în grinzile memoriei”, cu privire la dr. Mihai Dăncuș, director al Muzeului, ing. Gheorghe Iancu, sprijinitor „suprem” al Insti­tuției și veți trage concluzia că oamenii mari nu pot fi mici nici măcar în împrejurări „secundare”. Combinatul avea cele mai mari sarcini de export de mobilă la nivel național, contribuia determinant la balanța valutară a Țării, dar și Muzeul de pe Dobăieș avea imperativă nevoie de sprijin.
Regret că n-am scris aceste detalii până acum, căci mereu au venit în față alte subiecte tabletare! Ing. Gheorghe Iancu și ec. Costan Dobrican, doi prie­teni care au știut să joace inte­ligent „dansul” dintre „sar­cinile de partid” și „obiectivele de suflet ale Neamului”, trăiesc o bătrânețe apăsată de Kronos, dar mai ales sufocată de marile „derive” pe care le „perfor­mează” liderii de acum! Sufletele lor n-au fost mângâiate niciodată de „documentele programatice de partid”, ci de dragostea de Patrie și iubirea pentru Misiunea Socială încre­dințată Profesional.
Mi i-am amintit acum, după ce domnul Gh. Iancu a publicat un text gratulatoriu în „Salut, Sighet!” (coordonat de ing. Ioan Mariș, pe care l-am întâlnit în același an, dar la … Șuruburi Sighet!). Mulțumesc în numele contemporanilor pentru tot ce ați făcut în acele vremuri de „cumpănă națională”, domnule Gheorghe Iancu! Și-i mulțu­mesc din suflet și lui Costan Dobrican, care m-a lăsat să plutesc pe coordonatele echilibrului în vremuri total deze­chi­librate. Și-ți mulțumesc, Ție, iubite cititor, dacă îmi înțelegi mesajul de față!