Biblioteca de idei / „Patriarhul tinereţii noastre”

Valoarea unui om poate fi dată, printre altele, şi de numărul şi calitatea definiţiilor atribuite acestuia pentru performanţele vieţii sale. Mai ales atunci când e vorba de plecarea definitivă spre ceruri a sufletului unui seamăn, fiecare găseşte mai potrivită câte o sintagmă despre care crede că este mai elocventă, mai cuprinzătoare.

Aşa a fost situaţia şi zilele trecute, când l-am condus pe ultimul drum pe renumitul profesor universitar Gheorghe Pop. S-au scris elogii prin ziarele locale, s-au rostit panegirice la ceremonia funerară, au fost transmise mesaje interpersonale, s-au comunicat verbal sentimente, toate într-o manieră ieşită din haina lucrurilor comune. Pentru unii, Gheorghe Pop a rămas „profesorul”, simplu şi cuprinzător, pentru alţii expresia umană cea mai potrivită a profilului public de tip „magister dixit”. Unii îl gratulează cu definiţia de „mentor”, alţii de „creator al învăţământului superior băimărean”. Şi tot aşa, în alternanţe conjunctive, lipsite de opoziţii în sensuri: cărturar – părinte spiritual, rectorul rectorilor – academicianul spiritualităţii maramureşene, spiritul lucid – naţionalistul profund, figură istorică – omul unic, dascălul de suflet şi simţire românească – căutătorul de comori culturale, lingvistul eminent – apostol al neamului ş.a.m.d.

Cel mai minunat lucru mi s-a părut a fi competiţia dintre noi, „epigonii” lui Gheorghe Pop, pentru a declara public marea dragoste ce i-am purtat-o. Dar nu ne-am făcut decât datoria, ar trebui să spunem, pentru că acest spirit uriaş, ce ne-a marcat existenţa, a reuşit nu doar performanţa de a ne iubi pe toţi, ci şi aceea de a nu ne mai tulbura unii pe alţii cu invidii şi rivalităţi, adversităţi şi pertractări nocive, animozităţi şi duşmănii culturale, polemici sterile sau gratuităţi excesive ...