Biblioteca de idei. „Omul e dator să-și măsoare lungul nasului!”

Stau prea mult cu nasul în cărți, din dorința de a servi nevoile unui profil ce se cheamă homo doctus! Din întâmplare, îmi bag prea adesea nasul și unde nu-mi fierbe oala! Noroc că încă nu mi s-a spus că umblu cu nasul pe sus. Aș fi foarte trist să aflu că în anumite împrejurări cineva m-a dus de nas și voi fi foarte mulțumit dacă frumoșii mei contemporani s-ar ocupa mai mult cu „măsurișul” nasurilor din zilele noastre, prea des „luate la purtare”…
Am început, astfel, să fiu în ton cu trendul filosofiilor nasului, asociat în toate timpurile cu respectul și demnitatea. Uneori acest organ, atât de proeminent și ușor vizibil, a dat și cheia frumuseții feminine, căci despre Cleopatra, regina Egiptului s-a scris că i-a cucerit pe cei doi mari cuceritori romani (Iulius Cezar, Marc Antoniu) mai ales prin nasul său mare!
Am avut onoarea să fiu invitat să vorbesc la inaugurarea unei Clinici de chirurgie estetică în Baia Mare. Multă lume bună, cu zeci de medici și alți câțiva „doctori în științe”. Am știut că locul și rolul meu este să fac un laudatio mai mult teoretic la adresa medicilor întemeietori și să binedispun asistența cu infor­mații picante. Așa a fost, iar de folos documentar mi-au fost multe surse de pe internet, dar și unele lucrări tematice. Luând la rând recomandările colegilor am început cu cartea (foarte veche!) a doctorului Ștefan Popian, „Chirurgia estetică și reparatoare a feței”, apărută la Editura Medicală în … 1956! În ciuda vicisitudinilor pe care le trăiau toate ramurile științei românești în acea vreme, am constatat că foarte multe decupaje n-au suferit o uzură morală remar­cabilă în cei 65 de ani de mari transformări. Căci în 1956 nici nu era permis să se vor­bească despre o astfel de știință „bur­ghe­ză”, noroc că autorul a fo­losit multă bibliografie so­vie­tică. Din această lucrare am aflat multe lucruri și despre „metoda indiană” de recons­trucție a nasului, numită astăzi „lambou”. E vorba de ceea ce peste câteva secole explicita renumitul Celsus prin sintagma „migrații tegumentare prin alu­n­ecare”. De ce a ajuns cele­bră această proce­dură e simplu de înțeles. În India secolului X î.e.n. principala pedeapsă pentru anumite fapte incriminante public era… tăie­rea nasului! Iar, pe cale de consecință, brahmanii care cu­noșteau arta refacerii nasului
s-au îmbogățit datorită numă­rului mare și bo­gățiilor celor cu nasurile tăiate pentru trădare, adulter, abjurare și care își recăpătau „demnitatea pier­dută” prin operații complicate în cabinete secrete. În SUA se fac anual milioane de astfel de transfor­mări ale feței, dar din cu totul alte rațiuni. Probabil că din astfel de episoade istorice s-a născut și proverbul „I-a crescut nasul cel tăiat”. Și în Țările Române au fost înscrise în pravile sancțiuni de acest tip („tăierea nasului și darea prin târg”), aplicate celor care „fac amestec de sânge”, vio­la­torilor, sodomiților, preacurvarilor și răpitorilor.
Cred că e o meserie foarte grea să fii „chirurg creator de fru­musețe”, căci clinicile din acest domeniu nu sunt doar o construcție de business, ci un edi­ficiu instituționalizat de vocație și pasiune. Mai ales, aici, capitalul cu care pornești la drum trebuie sporit prin „adiții” sub formă de învățătură nouă și experiență bună.

Filosofic vorbind, apelul la o astfel de chirurgie vine atât din motive medicale, cât și din rațiuni estetice. Îmbunătățirea înfățișării preocupă azi sute de milioane de oameni, iar standardele (unele etnice!) se schimbă des. De altfel, a fi frumos și fermecător este o dorință de la începutul timpului! Fiecare vrea să devină cea mai bună versiune a sa. Și fiecare are dreptul nu doar să-și re­constru­iască nasul, buzele, sprân­cenele etc. ci și să-și chi­vernisească înțelept „averea” și „puterea”. Ceea ce în termeni sapiențiali o spune un proverb întâlnit la mai multe popoare: „Omul e dator să-și măsoare lungul nasului!”.