Biblioteca de idei. O prietenie „de virtute”!

În urmă cu o săptămână pri­meam de la Chișinău, de la Filiala „Maramureș”, vestea că academicianul Nicolae Dabija și-a luat zborul spre înălțimi celeste. O moarte neașteptată, un tribut al tribunului plătit pe noul altar „COVID”, o pierdere greu de cuantificat acum, un gol uriaș pentru sufletul românesc în mare-lucrarea-lui!
L-am cunoscut în ianuarie 1991, la Chișinău, la Troița dusă de noi spre cinstirea lui Emi­nescu. Apoi la „Indepen­dență”, la „prima zi” a limbii române, la inaugurarea bibliotecilor „Transilvania” și „Mara­mu­reș”, la alte evenimente im­­portante cultural, întinse pe acești ultimi treizeci de ani, cu deosebire la lansările cărții „Ochii Basarabiei” a lui  Gheor­ghe Pârja, editată de bi­blioteca băimăreană în tiraj esențial, cu prefața transmisă de „fratele Nicolae” și cu postfața subsemnatului.
Consecutiv anunțului au început să curgă evocări și panegirice, unele de nuanță biografică, altele mai cursiv-axiologice, inclusiv texte encomiastice, toate construind un tablou de epitaf hiperbolizant, demn de un corolar cărturăresc veritabil.
Sub presiunea emoțiilor acelor zile, am început a categorisi sintagmele memoriei mele perso­nale iar drept rezultat am concluzionat că între mine și Nicolae Dabija n-au fost nici granițe de timp și spațiu și nici apropieri de tip hedonisto-hermesian. Era cu trei ani mai timpuriu (n. la 15 iulie 1948 în satul Codreni, raionul Cimișlia) și, judecând elastic timpul, pot să zic, cu o mână la tâmplă și una pe inimă, că în fapt „l-am cunoscut” când i-am citit primele articole în „Literatura și arta”, la care eram abonat în celelalte vremuri, când apărea cu caractere chirilice.
Semnatar al Declarației de Independență, Nicolae Dabija a fost un tribun modern veritabil, în mintea mea rămânând și vocea și ideile sale de la Mitingul din 27 august 1991 din Piața Marii Adunări Naționale, unde și eu am fost la tribună și am cuvântat! În anii din urmă, cel mai des ne-am întâlnit la Academia Română, al cărei membru de onoare a fost ales în 2003. Oricâte crâmpeie de relație mai recente se ridică la nivelul evi­denței, rămân statornic în apre­ciere că adevărata „culme istorică” a fratelui Nicolae de la Chișinău și cea mai glorioasă filă biografică rămâne momentul în care, sub conducerea sa, revista „Literatura și Arta” de­pășea tirajul de … 260.000 de exemplare! Și ce exemplare!
În lucrarea sa „De amicitia”, Cicero, sub inspirație aristote­lică, distinge trei tipuri de prie­tenii. „De utilitate”, „de plă­­cere” și „de virtute”. Mi-am adus aminte de Cicero gân­dindu-mă la părintele fondator al dezbaterilor și teoretizărilor despre prietenie, care și-a în­vățat contemporanii (iar lecțiile lor au ajuns până la noi) că prie­tenia este deasupra celorlalte „fapte lumești”, vizând în primul rând virtuțile majore și sociabilitățile nobile. Am fost întotdeauna de acord și în acord cu confratele Nicolae Dabija în toate întreprinderile noastre, exprimându-ne totodată, reciproc, afecțiunea civică și prețuirea de tip academic. E o formă de împărtășire care cultivă caratele armoniei umane, cu toate elementele componente care vi­zează buna-credință, inte­gri­tatea, frumusețea gesturilor, îndrep­tățirea, statornicia, bunătatea. Cu alte cuvinte, concretețea drumului de la „bonorum” la „honorum”!
O concluzie pe care o puteți considera radicală mi se așază lângă aceste elemente de axiologie țintită. Cred (și rămân încremenit în acest tip de eva­luare) că prieteniile bune reprezintă chiar un factor de potențare a energiilor, un mijloc de ordonare subiectivă a realităților sociale, un fel de ajustare structurală în vederea dobândirii calității supreme de „ființă înfrățită”.