Biblioteca de idei. O lecție de vrednicie

Când l-am studiat în școală pe Alexandru Odobescu mi s-a părut forțată intrarea lui între clasicii literaturii române. Când am cer­cetat Istoria ASTREI și, apoi, a Academiei Române am simțit nevoia să-l ridic în mult mai multă lumină. Între tropismele culturale, biografismul a primit tot mai multă încununare. Veți înțelege, așadar, experimentul de față în care așez câteva decupaje cronologice și kayrotice din viața acestui mare cărturar și savant român, cel mai mare cultivator al transilvanismului la vremea lui:

• 17 decembrie 1872. Fervoarea cu care Alexandru Odobescu își iubește țara transpare remarcabil în conferința „Considerațiuni generale asupra artei în țară la noi. Artele în periodul preistoric”, rostită la Ateneul Român în fața unui numeros și elevat public. Textul a fost publicat în „Columna lui Traian”, în 1874. Este prima susținere academică, întemeiată pe cercetările și ex­periența a douăzeci de ani de cercetări, care afirmă și argu­mentează existența unui „adevă­rat stil românesc în cultură”. „Poporul nostru se deosebește din celelalte națiuni vecine sau depărtate printr-o înfățișare armo­nică specială, prin oarecare semne eminamente artistice, tipărite în portul și uzurile sale”. În decembrie 1872, revista a pu­blicat un mic memoriu al lui Odobescu „Despre un vas de lut cu numele lui Decebal, des­coperit la Blain, în Bretania” (!).

• 18 ianuarie 1873. Ateneul Român din București. Alexandru Odobescu susține conferința „Des­pre artele din România în epoca romană și în timpul barba­rilor – Considerațiuni asupra tezaurului de la Pietroasa”. Din pă­cate, textul acesteia nu s-a pu­blicat, iar următoarele două conferințe nu s-au ținut!

• 11 august 1876. „Limba noastră a fost acum de șaptesprezece se­coli paladiul naționalității ro­mâne; fără dânsa noi astăzi n-am fi. Dacă voim să mai fim și mâine și poimâine și mai apoi, să nu
nesocotim limba noastră; să-i redăm pretutindeni, și mai ales în școală, locul ce i se cuvine, locul de frunte”. Decupaj din studiul „Patriotismul în școală”, adresat „ministeriului” și „consilierilor de instrucțiune publică”. Căci școala, în concepția marelui căr­turar Odobescu, este „mai mult decât un izvor de cunoștințe folo­sitoare în viață; ea devine… Iordanul în care ei primesc ade­­vă­­ratul botez al patriotismului”.

• 24 iunie 1879. Membrii Academiei Române întreprind o excursie documentară la Curtea de Argeș. Această ieșire în Țară „a procurat fericita ocaziune de a prețui de visu momentul din acea localitate, care constituie principalul titlu de glorie al artelor române din trecut”. Secretarul general al Academiei, Alexandru Odobescu, a pregătit pentru ședința de închidere a sesiunii conferința „Biserica de la Curtea de Argeș și Legenda Meșterului Manole”, dar din cauza absenței Domnitorului Carol I, ședința nu s-a ținut.
• 6 septembrie 1887, cu conti­nuare în 20 septembrie și 7 octombrie. În publicația „Epoca”, ce apărea la București, academicianul Alexandru Odobescu pu­blică unul dintre cele mai fru­moase omagii ce i-au fost dedicate marelui filolog blăjean de la Pănade, Timotei Cipariu. Evocarea începe cu expresia „Un oraș școlar! Un orășel de școale!…” ce a rămas prototipică în istoria ulterioară. Era într-o perioadă în care în Regat „abia în unele orașe sunt câteva școli!”. „Inima, fala Blajului sunt școalele, școale religioase și școale civile, seminariu mitropolitan și mare gim­naziu românesc, proptit și acesta pe numeroase și îndesate școale primare. În toate acestea, de un secol și mai bine, furnică, fierbe și clocotă fără încetare viața didac­tică”. Savantul regățean regretă că moartea lui Cipariu „cel mai re­numit și mai erudit cunoscător al limbei noastre”, „nu s-a resimțit dincoace de Carpați”, din cauză că „ne orbesc oamenii cu vază trecătoare și nesocotim pe cei cu calități și virtuți trainice”.

• 11 decembrie 1887. În ședința Academiei Române, acad. Ale­xandru Odobescu evocă figura luminoasă a „tipografului nostru Petre Ispirescu”, din al cărui condei „toate gândurile ce au înviat stilul său sunt comori neprețuite ale geniului originar al româ­nilor”. Căci Patria, zice Odo­bescu, „în a sa nepărtinitoare și înțeleaptă dărnicie, nu vrea să fie uitat nici unul din acei ce o slujeau, nici cei ce o umple de a lor zgomotoasă fală, dar mai cu seamă nici aceia care, mai la umbră lucrează pentru dânsa cu umilită răbdare, cu statornică și nesmintită credință!”.

Nu-i așa că deja s-a schimbat optica de receptare axiologică? Lân­gă autorul „Pseudo-kinegetikos” e nevoie să rostim… AXIOS! Și este bine să învățăm lecțiile de viață mai ales de la cei ce și-au dovedit în diverse chipuri vrednicia!