Biblioteca de idei. Nu reușim să ne revenim!

Scriu aici și acum într-o dialectică din care n-am nicio șansă de scăpare. Una dintre cele mai dragi biblioteci din lume îmi este cea de la Freiburg, întemeiată imediat după Al Doilea Război Mondial de Virgil Mihăilescu, fost ucenic în domeniu al lui Ion Bianu, la Biblioteca Academiei Române. Unul dintre cele mai triste gânduri cu privire la domeniul în care mi s-a dat să-mi încerc excelența – bibliologia și biblioteconomia – este legat de aceeași instituție, care nu își găsește orizontul dezvoltării nici la peste treizeci de ani de la trecerea României într-o lume cu noi seturi de valori similare celor occidentale. Din 1 Mai 1949 și până în decembrie 1989, la Freiburg s-au adunat mii de „unități de bibliotecă” ce nu existau „în Țară”. Teze de doctorat, cărți ale emigranților în Vest, colecții de ziare și reviste străine etc., care, se pare că nu mai interesează pe nimeni. Demersurile unor oameni de bine, între care, lipsit de modestie, mă prenumăr și eu, prin încercările de a găsi „ancore legale” în Țara Mamă, au lăsat stările de lucruri în aceleași cotloane, din care nu sunt șanse de soluții salvatoare. Articolul de față e tot un fel de oftat adânc și, din păcate, un strigăt în pustiul de cenușă. Nu doar că n-avem oameni de stat care să priceapă ce înseamnă un astfel de „terminal cultural” la Freiburg, dar se pare că n-avem nici exponenți ai elitelor care să-și propună proiecte mari și foarte necesare: un Pantheon al Neamului, o recuperare a operelor împrăștiate în lume, o rezidire a instituțiilor ce și-au asumat salvarea Țării de la căderea în istorie…
Colecțiile cu care s-a pornit la drum la 1 Mai 1949 cuprindeau: 178 volume, 16 numere din publicații periodice străine, 12 teze de doctorat. La 5 octombrie 1949, într-o comunicare „oficială” se vine cu dovada faptului că inițiativa creării Biblio­tecii răspundea unei adânci nevoi spirituale a românilor din exil. Iată cum scria, în acea primă toamnă a existenței, preotul Emilian Vasiloschi: „Orice bibliotecă românească în străinătate înseamnă aducerea de iz­voare de cultură răzlețită, din care ne vom putea înjgheba din nou, mai târziu, tezaurul gândirii și științei neamului nostru... Suntem cu atât mai datori, câtă vreme mai dispunem de libertate, să plantăm grădini de cultură românească și pe aceste meleaguri străine, din care să scoatem puieți și răsaduri pentru replantarea culturii și spiritua­lității noastre românești”. Nici nu cred că este nevoie să exemplificăm ce fel de „cultură” se edifica în Republica Populară Română în acel final de an 1949 și următorii! Iar mai apoi, când Alexandru Toma a devenit în țară cel mai mare poet (sau Dan Deșliu, Mihai Beniuc și toată pleiada!), la Freiburg se vorbea și se scria despre Eminescu, Iorga și Tudor Arghezi, despre Pârvan, Nae Ionescu sau Lucian Blaga. Citat dintr-un document: „Pentru noi, Eminescu nu e cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumu­sețile, durerile și nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam, regăsim în el tot ce-au lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriei noastre.
Recitindu-l pe Eminescu ne întoarcem, ca într-un dulce somn la noi acasă. Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini, pe care o mână harnică le-a tipărit și le împarte astăzi în cele patru colțuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăștiat pribegia…”.
În aceleași momente, pe-aici pe-acasă se recita sau cânta: „Din ciocan și secere/ Pornit-am întrecere…”; „Stalin  și poporul rus/ libertate ne-a adus!”; „Petru Groza și cu Dej/ Au băgat spaimă-n burgheji!” ș.a.m.d.
Ideea e că ar trebui să ne recuperăm averile culturale din străinătăți salvatoare și nu să ne purtăm de parcă pe-aici nu s-ar fi întâmplat nimic iar pe-acolo nu ne interesează ce s-a „miș­cat” cultural. Altfel spus, pe an ce trece ne înstrăinăm de tot ce străinătatea a clădit în universul elitelor române.

P.S. Din Munții Pădurea Neagră ne vine Dunărea, de la Sigmaringen ne-a venit Regele, de la Freiburg, rezervele de iluminare, iar noi cei de astăzi nu reușim să ne revenim!