Biblioteca de idei / Istorie contrafactuală, utopie și ucronie

Întrebarea „Ce s-ar fi întâmplat dacă…?” a generat pe parcursul cunoașterii o nouă formă a istoriografiei. Este așa-numita „istorie contrafactuală”, unde linia timpului este văzută în variante în care anumite evenimente nu s-ar fi întâmplat sau, dimpotrivă, în altele, preînchipuit dirijate spre un alt final. Nu putem spune tranșant că aceste exerciții intelectuale în care se combină multe date ar fi lipsite total de importanță, deoarece minimalizarea sau exacerbarea dau uneori mai mult sens dezirabil, mai multă logică sau filosofie cursului posibil în comparație cu cel real. Clasice sunt exercițiile de ipoteză referitoare la cursul războiului mondial declanșat de Adolf Hitler, dacă ar fi reușit atentatul asupra sa din 20 iulie 1944, iar, în cazul istoriei românilor, imaginarea unui nou traseu istoric al neamului dacă Unirea lui Mihai Viteazul ar fi rămas în ființă!
Secolul XX a fost perioada de vârf a rodirii acestor „ficțiuni speculative”, iar culegerea lui John Collings Squire „Dacă s-ar fi întâmplat altfel”, în care a semnat un articol și Winston Churchill, pune temelia acestui gen.
În istoria literară acest tip de imaginație creatoare a folosit tehnicile ucroniei, în care întâmplările epice sunt rescrise ficțional, pornind de la un moment „cardinal”. Ceea ce a adus alături de „jurnalele de drum” și lucrări de „călătorie în timp”. Chiar dacă aceste incursiuni merg pe vectorul trecutului, unii istorici literari încadrează scrierile respective în genul „science-fiction”, ceea ce pare aberant, dacă judecăm lucrurile după regulile clasice ale diacroniei.
O astfel de literatură ucronică, ce folosește, pe lângă deviere programată, și date aparent reale, este constituită din scrierile așa-zis utopice. De altfel, utopia este mult mai veche decât ucronia, deosebirile dintre cele două specii scriitoricești fiind mult mai multe decât o dau semnificațiile etimologice (u-topos = un loc ce nu există, dar similar cu eu-topos, însemnând „loc fericit”, iar u-kronos, „un timp inexistent”). A doua jumătate a secolului XX a inhibat aproape total genul literar dezvoltat de „Utopia” lui Thomas Morus (1516) și „Cetatea Soarelui” de Tommaso Campanella (1602), dar a atins apogeul pentru ucronii, probabil pentru că variantele topologice au cunoscut epuizarea iar cele cronologice s-au amplificat tehnico-științific. Ar fi aproape imposibil de alcătuit o listă completă de autori celebri în materie, dar merită știut că în acest gen au performat: Ray Bradbury, José Saramago, Robert Silverberg, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean Mazarin, Jean Dutourd, Mario Farneti, Niall Ferguson și alții. Istoricul, scriitorul și criticul literar E. P. Thompson, recunoscând tentațiile genului, concluzionează că, prin scrierea și lecturarea unor astfel de „cărți neconvenționale”, nu facem doar un simplu exercițiu de ficțiune, ci formulăm ipoteze bazate pe fapte într-un câmp probabilistic. Unii filosofi contemporani a căror concepție o împărtășesc, consideră că aceste expresii de imaginație sunt forme elocvente de așezare a „timpului ideal” peste cel real.
P.S. Sunt, însă, în total acord și cu aserțiunile acad. Ioan-Aurel Pop, care decelează rolul nefast în istoria recentă al distorsionărilor ideo­logizante, al dezbaterilor generalizante și al variantelor „impuse” pentru a scrie altfel cursul evenimentelor. Într-adevăr, în istorie necultivarea adevărului poate genera catastrofe. Doar literatura își poate permite astfel de exerciții de imaginație.