Biblioteca de idei / Interviul - formă de memorie culturală

Din istoria speciei umane s-a degajat de mult timp realitatea că ne dezvoltăm cultural cel mai adesea sub semnul între­bă­rilor. Acest adevăr privea întâi interesul spre satisfacerea curiozității, mai apoi întrebările au devenit cale de „moșire”, așa cum găsim în dialogurile lui Platon. În acest fel „semnul întrebării” a constituit o potecă de cunoaștere. Treptat, aceste „dialoguri” au ajuns să joace un rol major, instituind ceea ce azi se numește general și generic „interviu”. O discuție cu ocazia unei întrevederi, de unde a venit și la noi neologismul, împrumutat din engleză unde interview chiar acest sens vizează. Atât ca gen gazetăresc, cât și ca formă de dialog spre a releva informații, care, în această „haină stilistică”, intră mai repede la sufletul cititorilor.
Primii scriitori ce au folosit această metodă de relevare a realităților, faptelor, sentimentelor au fost la noi Ion Ghica, Ion Valeriu, Felix Aderca și, mai nou, Adrian Păunescu. Dar cărți de interviuri cu personalități cardinale (savanți, scriitori, artiști, inventatori etc.) sunt acum de ordinul miilor. Unele dintre acestea au trecut neobservate, deoarece interviurile erau încărcate de banal, senzațional ieftin sau redundanță evidentă. Altele, însă, au ge­nerat indici crescuți de lectură, fundamentând prin „demersul” lor o valență nouă pentru această specie de comunicare organizată. E vorba despre acele cărți, care, prin arta întrebărilor, calitatea răspunsurilor și frumusețea firului de broderie, se constituie în adevărate forme de memorie culturală. Alături de „memorii”, „confesiuni”, „corespondență”, „jurnale”… folosite cu mai multă pregnanță și prestanță, mai ales în lumea literară.
O astfel de carte care ne obligă la considerații hermeneutice și axiologice este semnată de istoricul Narcis Dorin Ion și poartă titlul „Despre cultura de ieri și românii de azi”. Interviurile maratonice pun în lumină aspecte din viața academicianului Răzvan Theodorescu, personalitate complexă și multivalentă, o pre­zență vie și dinamică în viața cultu­rală româ­nească a ultimelor cinci decenii.
Am deprins sentimentul admirației față de ilustrul istoric al artei începând cu anul 1966, când realiza cele mai reușite materiale documentare sub emblema Teleenci­clopediei și, prin lectura cărților sale, știam că stau față în față cu un cărturar de marcă, un om total, cum puțini a avut neamul nostru. Au venit apoi vremurile de mare „vibrație națională”, când Profesorul Răzvan Theodorescu a impus, cu curaj și autoritate, indubitabile „soluții” ce s-au dovedit în timp salvatoare în contexte turbulente. Conducerea Televiziunii Româ­ne, a Ministerului Culturii, dar mai ales a Secției de istoria artei, arhitectură și audiovizual a Academiei Române (cea mai activă în ultimii ani!) și alte „împuterniciri” au demonstrat că Răzvan Theodo­rescu este nu numai un orator cu multă elocință și elocvență, dar și un vizionar lucid, un exponent dinamic al vredniciei culturale.

Cartea este și o „monografie identitară”, din care se relevă, în principal, dimensiunea unghiularităților unui istoric cu anvergură și permanentă perspectivă. Singurul istoric român contemporan creator de „teze” („coridoarele culturale”, „mentalitatea tranzacțională”, „premodernitatea…”). Savantul care își cultivă mentorii și contemporanii cu sentimente bine temperate, dar și cu reverențe, când e ca­zul. Volumul ne îmbogățește cunoaș­terea acestui „tribun” modern, care onorează cu multă distincție cel mai important for științific și cultural al țării – Academia Română, dar și înțelegerea mai bună a modului în care s-au integrat românii pe fluxurile istoriei.