Biblioteca de idei / Gheza Vida...

Există o poveste a lui Geo Bogza, frumoasă ca un poem mirabil. Despre Dumnezeu şi Sf. Petru şi despre o găzduire într-o casă de ţărani români. În semn de mulţumire pentru primire, Sf. Petru îi cere Stăpânului Lumii „să facă ceva”, cât de cât, să facă într-aşa fel „ca oamenii aceia să-şi vadă într-o zi sufletul”. Şi într-adevăr, peste câţiva ani, din neamul acela de oameni, în satul acela... s-a născut Mihai Eminescu.

În această cheie l-am decriptat unii dintre noi şi pe Marele Artist GHEZA VIDA. Ca pe o ocazie minunată ca Neamul Românesc din Maramureş să-şi vadă Sufletul.

Nu e o simplă aducere din condei a lucrurilor. Mai ales pentru cei care au avut prilejul şi privilegiul de a fi contemporani cu Vida. Întors mereu la vatra sa, care-l chema permanent ca o gravitaţie topografică, Gheza Vida a devenit încă din deceniul cinci al secolului trecut o personalitate atât de lucidă în filosofia sa artistică, încât ascensiunea sa pasională şi profesională n-a mai întâmpinat nici o rezistenţă majoră, în ciuda unor vremi marcate de un ideologism decrepit.

Sigur că unii justifică „succesele” manierei sale artistice prin „aderarea” sa la o anumită ideologie, prin implicarea sa politică, prin prietenia cu unii dintre „liderii roşii” ai Europei şi ai Lumii. E o explicaţie valabilă şi astăzi, dar numai la suprafaţa lucidă a lucrurilor în evoluţia lor. În profunzime privind, dimpotrivă, putem decela că tocmai datorită „implicărilor” anterioare Maestrul Vida simte că felul său de a se exprima artistic are mult mai multe şanse de reuşită prin surprinderea elementelor antropologice perene.

Într-un Maramureş genial în Sinele Său în primul rând prin Arta lemnului, în care meşterii au durat de sute de ani din lemnul codrilor biserici „falnice”, porţi „magice”, case autentice şi toate cele ale unui univers specific de viaţă, Gheza Vida, mergând pe linia unui tradiţionalism autoprogramat, risca ori să nu fie remarcat, ori să nu fie acceptat de o parte sau de alta. Depăşind însă, tot genial, atât „manierismul popular”, cât şi „elitismul ideologic” cu ale sale tendinţe fals-culturale Gheza Vida deschide minunat şi magic „fereastra viziunii” şi, prin aceasta, poarta de intrare spre eternitate. Sculpturile sale aveau în acelaşi timp şi simplitatea brâncuşiană a eliminării conştiente a detaliilor neesenţiale, cât şi demnitatea de a putea fi privite ca „reprezentând” opera de expresie majoră a „profilului antropologic” local, fie acesta „om al muncii”, fie „stil de viaţă”, fie „lider istoric”.

Prin Gheza Vida, „artist al locului”, devenit printr-o operă nepieritoare, „artist al esenţelor”, Neamul Românesc din Maramureş întâi şi apoi întreaga seminţie românească şi-a văzut Sufletul. Suflet aşezat cu multă cumpănire în „Sfatul Bătrânilor”, în Monumentul de la Carei, în „Pintea Viteazul”, în Monumentul de la Moisei, în „Balada lui Pintea”, în „Dans din Oaş”...