Biblioteca de idei / Diarium Academicum Septentrionis (CXIV)

·        16 februarie 1883. O dare de seamă despre Memorial este scrisoarea lui Al. Roman către Barițiu. „ …am întârziat cu această dare de seamă pentru că eu, din cauză că stau aici de 25 de ani, și ca deputat de 17 ani, sunt copleșit din toate părțile cu fel de fel de rugări, comisiuni și în urmarea acestea am o corespondență mai încinsă decât când eram redactor …” „Peste tot, nu le place că ați strigat Europei în atâtea limbi”.

·        24 februarie 1883. De la Al. Roman către G. Barițiu idem ca profil epistolar cu cea din 16 februarie. Împreună cu scrisoarea îi trimite și o confirmare de primire a Memorandului de la cardinalul Haynald Lajos.

·        3 martie 1883. Corespondență în aceeași chestiune pe linia Pesta-Sibiu, unde Barițiu redacta „Observatoriul”. Al. Roman îi povestește de primele reacții față de documentul barițian. Amestecul de româno-maghiară crește caracterul aprofundat documentar al epistolei. Și, mereu exclamațiuni sensibile: „Doamne, ce rău suntem strâmtorați! Noi, românii de dincoace, de către turcii noștri (n.n. – adică de maghiari!), iar cei din regat de către sora cea mai bătrână (n.n. – adică Germania). Dabit Deus his quoque finem! (n.n. – Dea Dumnezeu un sfârșit bun!).

·        15 martie 1883. Scrisoarea lui Vasile Lucaciu către George Barițiu începe cu solicitarea de a i se mai trimite 10 exemplare din Memorial, ediția românească și ungurească. Lucaciu era preocupat de problema „înființării unor societăți” precum „Reuniunea femeilor române” și „Reuniunea învățătorilor”, care se vor constitui în cursul anului.

·        16 martie 1883. În ședința Dietei Ungare dedicată Proiectului de lege relativ la organizarea școalelor secundare, deputatul Alexandru Roman a rostit un discurs memorabil și argumentat. Acesta i-a fost trimis și lui George Barițiu, la Sibiu, și a apărut în „Observatorul” VI, 1883, nr. 22 din 19 martie, p. 85-86 și nr. 23 din 23 martie, p. 89-91. Discursul rostit în parlamentul maghiar este cea mai puternică manifestare politică determinată de o analiză complexă a situației Neamului Românesc și a relațiilor „dintre neamuri”.

·        5 mai 1883. În ziarul „Timpul” Mihai Eminescu dă un  răspuns polemic la adresa unor afirmații din publicația grecească „Jurnal d’Athenèi” referitoare la aromâni. Expresia care l-a deranjat cel mai mult pe Eminescu a fost „satele locuite de greco-români”. Iată pe scurt replica ziaristului Eminescu: „Expresia de greco-români e atât de improprie, ca și afirmarea că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-români, precum nu există greco-spaniol sau greco-englez. Românii din triunghiul Tracic (n.n. – adică macedoromânii sau aromânii) sunt tot atât de români și tot atât de puțini greci ca cei din Maramureș, de exemplu”.

·        26 iunie 1883. Sub semnătura lui Nicolae Densușianu se publică în revista „Familia”, An XIX, Nr. 26 articolul Craiul codrilor Grigore Pintea - Tradițiune istorică. Prim alineat: „Unul din cei mai însemnați revoluționari români din secolul al XVII-lea a fost Grigore Pintea din Maramureș, patria lui Dragoș”. Episodul I, Pintea și bărbierul și episodul II Lupta și prinderea lui Pintea deschid apetitul de lectură la un episod fascinant din istoria noastră.

·        27 iunie 1883. Iosif Vulcan se afla în această zi la Băile Bixad din ținuturile Țării Oașului, de unde îi scrie o epistolă lui Atanasie M. Marienescu (vezi Iosif Vulcan, [Scrieri 4], Însemnări de călătorie (II), Corespondență, București, 2002, pp. 251-252).

·        3 iulie 1883. În revista „Familia” de la Oradea, An XIX, Nr. 27, continuă „povestea” așezată sub emblema titlului Craiul codrilor Grigore Pintea - Tradițiune istorică de Nicolae Densușianu. Sunt găzduite episoadele Cum Pandurii prind pe Pintea a doua oară (III) și Intriga baronesei Szikloi (IV). Proprietar, redactor răspunzător și editor: Iosif Vulcan.

·        8 iulie 1883. În „Familia” de la Oradea Mare, an XIX, nr. 26, p. 310-312, Nic. Densusian scrie despre Craiul codrilor Grigore Pintea. Tradițiune istorică. Prime considerații: „Unul din cei mai însemnați revoluționari români din secolul al XVII-lea a fost Grigore Pintea din Marămureș, patria lui Dragoș. El a fost pe timpul său aceea ce a fost Horia și Cloșca pe la anul 1784 în Transilvania…”; „… haiducii… aveau o inimă mult mai simțitoare și idei cu mult mai generoase. Ei compătimeau și ajutau pe cei nefericiți și atacau numai pe adevărații tirani ai poporului. De aceea poporul cântă și povestește și astăzi cu plăcere faptele și suvenirile lui. Posedăm chiar niște documente istorice din anul 1698, în care un român face atent pe guvernul unguresc să nu asuprească poporul, căci se va scula un al doilea Pintea”. Urmează povestirea „așa după cum o povestește poporul”. Subtitluri: Pintea și bărbierul, Lupta și prinderea lui Pintea.