Biblioteca de idei / Diarium Academicum Septentrionis (CVII)

 ·        10 februarie 1879. O delegație românească în frunte cu Mihail Pavel, episcopul de Gherla, Victor Mihalyi de Apșa, episcopul de Lugoj și dr. Petru Mihalyi de Apșa, deputat în Parlamentul de la Budapesta a fost în audiență la Viena spre a protesta împotriva Legii Trefort privind introducerea limbii maghiare în școlile poporale și confesionale. În Memoriul înaintat se evidenția faptul că prin acest Proiect de Lege „se încalcă dreptul natural al părinților de a educa copiii lor în limba maternă, drept garantat de Constituția din 1849”. Peste câteva luni, episcopii Ioan Vancea și Victor Mihalyi de Apșa se aflau din nou pe la ușile împărătești vieneze, dar Budapesta era mai aproape de Viena decât Maramureșul.

·        29 martie 1879. A fost promulgată legea în baza căreia „Societatea Academică Română” „se declară” Institut Național, cu denumirea „Academia Română”.

·        10 aprilie 1879. Dr. Vasile Lucaciu, profesor de religie și limba română la Satu Mare, catedră înființată prin lupte grele de profesorul și preotul greco-catolic Petru Bran, de loc din Tohat (unchiul lui Petre Dulfu) îi scrie lui George Barițiu, membru fondator al Academiei Române despre „faptele întristătoare” din activitatea națională din acest mare oraș al Nord-Vestului românesc. Unii români „care ar trebui să fie din poziția lor conducători, se fac instrument orb în mâinile inamicilor noștri”, menționează Lucaciu către Magistrul său, conducător, editor și finanțator al „Gazetei de Transilvania” încă din 1874, mentor al tuturor marilor patrioți ardeleni din acea vreme.

·        10 aprilie 1879. Vasile Lucaciu îi scrie lui George Barițiu de la „Observatorul” în chestiuni concrete de relația cu protopopul local, sub a cărui conducere „se deznaționalizează deja și biserica română”.

·        12 aprilie 1879. George Pop de Băsești îi trimite lui George Barițiu o scurtă scrisoare prin care, în ajunul dezbaterii în Parlament a „proiectului de maghiarizare”, „Badea George” îl ruga pe Barițiu să-i furnizeze informații privind trecutul și lupta poporului român pentru menținerea ființei sale de-a lungul secolelor.

·        22 aprilie 1879. Despre „invitațiunea” de la Academie, ce se va întruni la 23 mai, unde se vor modifica statutele, despre „situațiunea” sa financiară „nepotul” Alexandru Roman îi scrie „unchiului” George Barițiu. O frază monumentală: „Văzuși că drăguțul nostru de Împărat ne lasă în sfârlă, dându-ne iar pe mâna turcilor botezați”. (Potrivit modei publicistice a vremii, aceste formule erau foarte utilizate, iar „turci botezați” erau de fapt cercurile conducătoare maghiare!).

·        1 mai 1879. În ședința Dietei Ungariei în care s-a discutat „cestiunea limbei maghiare” (Legea Trefort), deputatul Alexandru Roman a rostit o strălucită cuvântare, al cărui text, în românește, a fost publicat în mai multe numere din „Observatoriul”, II, 1879 (numerele 46-50). Lungimea cuvântării lui Alexandru Roman și bogăția argumentelor fac imposibilă reproducerea, dar câteva decupaje sunt relevante: „Chestiunea de naționalitate nu a format de un timp încoace obiect de discuțiune”; „calamitățile financiare nu au încetat”; „proiectul ține...cetățenii patriei într-o agitațiune continuă”; „campania presei maghiare contra arhipăstorilor români”; „folosindu-se de neștiința bietului popor român din Maramureș”; „afară de limba maghiară mai trebuie să învețe multe altele”; „stimez alipirea compatrioților maghiari către limba lor”; „cine va aduce înțelegerea între naționalitățile acestei patrii va fi al doilea întemeietor al Ungariei”; „dreptul limbei, asemenea neprescriptibil... nu are nimeni drept a-l vătăma și nimici cu puterea”; „Eu nu văd folos practic în învățarea limbei maghiare în școalele poporale”...„Acum domnește ideea naționalității, și știm ce putere are ea în prezent”... „Domnilor, asta e stare bolnăvicioasă, la care este aplicabil proverbul român «Cetatea arde și bătrâna se piaptănă»… „Într-aceea toate sunt cu putință, dar dacă proiectul acesta va deveni lege, mi-e teamă că poporul român, desperând de viitorul său, va veni la convingerea că în patria aceasta, precum în trecut, cu deosebire în timpul principilor protestanți din Transilvania, așa și în viitor, va fi persecutat, apăsat, dară niciodată fericit. Tantum ambitio potuit suadere malorum”. (Teodor V. Păcățian, Cartea de aur sau luptele politice-naționale ale românilor de sub coroana ungară, vol. 6, Sibiu, Tipografia Arhidiecezană, 1910, p. 756-775).

* 2 mai 1879. În ședința Adunării deputaților maghiari George Pop de Băsești rostește un curajos și memorabil discurs (în limba maghiară, desigur!), iar George Barițiu reface traducerea în românește, inițial mai puțin reușită, și o publică în suplimentul ziarului său de atunci „Observatorul” din Sibiu. Din tirajul numărului îi trimite apoi 50 de exemplare „pentru a le răspândi unde oratorul află de trebuință”