Biblioteca de idei. Despre PANTEONUL NAŢIONAL AL ROMÂNILOR (I)

Era o vreme în care discuţiile curgeau fluent şi consistent cu privire la Panteonul Naţional Românesc. Astăzi, astfel de „trimiteri” sunt atât de rare, încât pare fie că această chestiune a fost „epuizată”, fie că nu mai are importanţă. Din păcate, Problema unui Panteon Naţional nu numai că n-a fost rezolvată, dar s-a pus rar şi firav, iar „răsadul” acesta nici măcar n-a fost repicat. A spune că nu are importanţă o astfel de „dimensiune cardinală” asupra „devenirii româneşti” e similar cu a extrage România din rândul naţiilor civilizate ale lumii.
Dar să nu se creadă cumva că n-am reţinut dezbaterile din ultimii ani cu privire la „întregirea familiei regale române”. Nici vorbă, şi la acest capitol aş putea chiar să mărturisesc o istorioară scurtă din anii mei de jertfă parlamentară. Eu aşa îi numesc, şi membri familiei mele pot mărturisi cât de mult le-am lipsit atunci când mi-am satisfăcut „serviciul civil parlamentar”. Eram într-o delegaţie în Portugalia, cu majoritatea
colegilor mei din Comisia de Privatizare ce funcţiona cu pro­gram permanent de comisie la nivelul Senatului României, cu scopul de a elabora setul de legi pentru privatizare. Portugalia avea o bună experienţă în dezetatizarea băncilor şi schimbul de experienţă a fost foarte util. Colegul meu, vrednicul de pomenire dr. ec. Viorel Sălăjean, mi-a şoptit, încă din momentul în care rezolvasem banii pentru sponsorizarea deplasării, că vom avea parte de o mare surpriză. Şi, ca să scurtez istorioara, surpriza a fost că noi, membrii delegaţiei, am fost primii români care după 1989 am putut vedea, la o mănăstire din Lisabona, sicriele lui Carol al II-lea şi al Elenei Lupescu, pe care le-am fotografiat contra cost şi cu care ne-am fotografiat contre-jour. Iar la sosirea în ţară am publicat o pagină, format A1, în Romanian Business Journal, insistând pe necesitatea aducerii acasă a acestor „posesiuni de tezaur”. Erau anii în care, atât şeful statului, cât şi şefii partidului ce se voia stat, iar la noi toate partidele în ultima vreme îşi doresc repede să devină aşa ceva, nu agreau Regalitatea. Nu-i permiteau Regelui Mihai I să intre în ţară, erau boicotate adunările publice care vizau solicitări de tipul „Monarhia salvează România” şi aşa mai departe. În consecinţă, tot efortul nostru de a pune pe tapet ideea reconstituirii şi reîntregirii Panteonului Naţional a picat într-o manieră cel puţin „neinspirată”.

Am dorit să menţionez această scurtă poveste reală doar ca pretext de discuţie. Panteonul unui neam cuprinde într-adevăr, în primul rând, elementele de „urmă istorică” ale conducătorilor acelui neam. Să ne închipuim că ordonăm laolaltă într-o aranjare arhitecturală potrivită mormintele lui Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi Constantin Brâncoveanu, Avram Iancu şi Andrei Şaguna, Alexandru Ioan Cuza şi Carol I, Ferdinand şi Carol al II-lea. Să zicem că acest loc ar fi la Curtea de Argeş, dar cine a vizitat Escorialul de lângă Madrid ar fi invidios pe spanioli. Apoi pe eroii de la Rovine şi Călugăreni, Posada şi Podul Înalt, Şelimbăr şi Guruslău. Ar urma monumentele funerare sau cenotafele arhiereilor bisericii, dascălilor cei mai merituoşi, cu deosebire cei care au aruncat primele seminţe în ogorul înţelenit al culturii române (Gheorghe Lazăr, Ion Maiorescu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul), primii maeştri ai condeiului românesc (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Dimitrie Cichindeal, Paul Iorgovici, Ion Barac, Ion Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei Mureşianu ş.a.), primii binefăcători (Emanuil Gojdu, Ioan Oltean, Vasile Stroescu, Jacques Elias).

Dar să ne oprim puţin dintr-un iureş ipotetic şi să cugetăm la imposibilitatea unei astfel de edificări instituţional-mo­nu­men­­tale la scara reală a lucrurilor. Şi, după cum spune metoda, să refacem construcţia ideală într-o altă formulă. Deci, excursia în această variantă s-a terminat şi revenim în realitate.

(continuare în numărul viitor)