Biblioteca de idei. Despre o succesiune mentorială

Acest articol e un colaj format din câteva cugetări ale mele izvorâte din lectura unor gânduri de mai mare atitudine, altitudine și rectitudine morală. La 26 iunie 1936 a fost înscăunat la Cluj episcopul Nicolae Colan. Din anul 1928 și până la această urcare ierarhială, cărturarul ardelean a condus, la Sibiu, Academia teologică „Andreiană”. După ce Sfântul Sinod a decis „promovarea”, a ajuns în func­ția de rector dr. Dumitru Stăniloae. Iată ce scrie „urmașul” despre „înaintașul său”, în „Revista teologică” (an XXVI, Nr. 7-10, pp. 260-262). Decupaje și intarsii: „Sunt multe însușiri omenești vrednice de admirat. Și Dumnezeu a distribuit aproa­pe fiecăruia câte una…”. „Ceea ce se întâlnește mai rar însă este o minimă armonie între însu­șirea bună … și celelalte în­sușiri ale sale. De obicei oamenii cuprind în ființa lor etică prăpastii grozave. Lângă piscul înalt al unei însușiri sau porniri admirabile, stă prăpastia adâncă și înfricoșată a unui defect care împrăștie și în interiorul acelui om și în afară miresme înăbușitoare. Aurul și briliantele stau de-a valma cu lucrurile care trezesc numai dezgust și antipatie”… „La P.S. Nicolae Colan se întâlnește tocmai acel echilibru rar, acea armonie frumoasă și generală care îți dă îndată impresia că peste toate impulsurile, sentimentele, actele P.S. Sale se întind aceleași frâne de stăpân chibzuit, care le țin în cea mai strânsă unitate și în cea mai perfectă subordine eului diriguitor”.

Autorul apreciază „calmul”, trăsătură care „te odihnește”. Un „calm” în „împrejurările cele mai agitate”, „o seninătate liniștitoare”. Când alți oameni se aprind la cele mai ușoare aluzii nefavorabile, Preasfințitul „știe să conducă orice convenire neted”, ocolind „nodurile nevralgice”. Un om care ştie să-și domolească „îndemnul primului gând” și să-i asculte cu „politețe și dragoste pe toți”. Iar concluziile dascălului Stăniloae nu așteaptă finalul de elogiu, ci intervin unde este cazul. Iată una deja formulată: „Maniera aceasta de a fi e esențială conducătorului de instituții”. Aviz tuturor celor ce au o astfel de identitate publică. Inclusiv … mie! Căci „… conducătorul responsabil de mersul fără mari turburări al unei instituții trebuie să știe să țină calea medie peste extreme, mulțumind astfel întrucâtva pe fiecare și legând progresul în mod cuminte de trecut”.
Urmează o înșiruire de activități foarte reușite la Academia „Andreiană”, inclusiv dintre cele de „pedagogie a inimii”. „Actualismul P.S. Nicolae Colan se validita și la cursuri și examene, dând o notă de prospețime pasagiilor biblice pe cari le comenta…”. „Frumosul pentru P.S. Sa era aproape identic cu claritatea cât mai deplină. Cugetarea îi era clară ca izvorul curat, vorbirea fermeca prin limpezirea ei străvezie, în care se împleteau măiestru cele vechi cu cele noi, progresul de tradiție”. Iar concluzia concluziilor devine extrem de simplă, total nesofisticată: „Academia teologică «An­dreiană» a depozitat în tra­diția ei dinamică o prețioasă zestre de la fostul ei rector”.
Nu voi arăta cât de „mare” a devenit, la Cluj, Preasfințitul Nicolae Colan. Ca să vă provoc la descifrări de mistere voi spune că prima sa călătorie misionară a fost în Maramureșul voievozilor descălecători de țară. Și că, mai târziu, în perioada horthistă a purtat de grijă și parohiilor maramureșene, rămase fără „stăpân” după izgonirea episcopului Vasile Stan de la Sighet. Vă provoc să citiți cât de „mare” a devenit teologul de profesie Dumitru Stăniloae, cel care a știut atât de bine să-și aprecieze magistrul.
Oare de ce astfel de modele nu se mai întâlnesc prin lumea noastră? De ce cred unii că istoria începe cu „ei” și că înainte de „ei” n-a fost nimic. Mă tem că „nimicul” acesta îi va lovi năprasnic atunci când alții le vor lua locul. Quod erat demonstrandum.