Biblioteca de idei / Despre o anumită maturitate teologică și hermeneutică

Nu sunt partizanul „ascunderii luminii sub obroc”. Așadar, cred că orice carte care „a luat ființă” merită să fie citită. Dar, uneori, e nevoie de o pregătire spe­cială pentru a putea pătrunde universul de direcții și sensuri încifrat în scrieri. Pentru a putea fi înțeles de cititori, o să mă folosesc de un caz celebru. Cel al marelui prozator rus Lev Nikolaevici Tolstoi. Opera sa trainică a fost editată în zeci de ediții din zeci de țări, cărțile sale fiind, la ora actuală, printre cele mai accesate. „Război și pace” (1869), „Anna Karenina” (1877), „Învierea” (1900), trilogia autobio­gra­fică „Copilăria - Adolescența - Tinerețea”, nuvele și po­ves­tiri, basme, istorisiri, articole etc., au pătruns în toate bibliotecile lumii.
În deceniul nouă al secolului al XIX-lea, Tolstoi începe să se afișeze public în mod accentuat critic față de Biserica Ortodoxă, pe care o consideră prea mult preocupată de împietrirea dogmelor și perpetuarea ritualurilor. Scriitorul considera că învățătura creștin-ortodoxă poate avea și o altă structură decât cea a „sfintelor scripturi”. În consecință, în 1883, la Iasnaia Poliana scrie o „Evan­ghelie” proprie, constituită din mai multe părți (cărți), ceea ce, în 1901, îi aduce, după mărturisirea unora „excomunicarea”. În fapt, a fost vorba de o decizie a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în care este numit „învățător mincinos”, fără să se menționeze vreo „afurisenie” sau „excomunicare”.
În vremea aceea, în Rusia funcționa o cenzură țaristă drastică, cu norme fixate încă din secolul al XVI-lea, care „ve­ghea” nu numai la „protejarea orânduirii de stat”, ci și la „stilul ortodox” al tuturor publicațiilor, din țară sau importate. Pe cale de consecință, lucrările sale de această orientare apar în străinătate, iar prima ediție completă a „Evangheliei pe scurt” a apărut în 1890 la Geneva, în Elveția.
Editura „Humanitas” din București ne-a adus în dar, în acest an, celor „scor­mo­niți” de astfel de preocupări, un volum cu un titlu condensat („Evanghelia pe scurt”), în traducerea și cu prefața lui Wilhelm Tauwinkl. Cititorii vor putea parcurge aceste scrieri, considerate mai bine de un secol drept „eretice” și care reprezintă felul de a vedea lucrurile al lui L. N. Tolstoi, într-o notă foarte personală și uneori la mari distanțe față de relatările evangheliștilor cunoscuți. Esența tuturor „pozițiilor” sale este brodată pe câțiva piloni de argumentare, care nu pot fi acceptați de către cei crescuți în această credință. Și atunci care mai este rostul acestei cărți care „nu zidește”?
Întrebarea trebuie să primească un răspuns dialectic. Pentru cei care deprind tainele creștinismului, concepția lui Tolstoi nu este folositoare. Dar pentru cercetători, exegeți, apologeți, antro­pologi, bibliologi ș.a.m.d. cartea are alte valențe, explicativ-hermeneutice. Iar mărturisirea lui Tolstoi din Scrisoarea de răspuns la decizia Sinodului poate aduce luminarea unui astfel de sens: „Am început prin a iubi credința mea ortodoxă mai mult decât liniștea mea, apoi am iubit creștinismul mai mult decât biserica mea, acum însă iubesc adevărul mai mult decât orice pe lume. Și chiar și acum pentru mine adevărul se suprapune cu creștinismul, așa cum îl înțeleg eu”.

În concluzie, foarte simplu interpretând, cartea recent apărută în limba română ne ajută să aflăm cum „înțelegea” adevărul marele scriitor. Și să acceptăm că e nevoie de mai multă cunoaștere pentru a putea intra în hermeneutica lucrurilor.