Biblioteca de idei / Despre nevoia de accent

Cât e de important accentul în limba română, observăm doar atunci când auzim rostindu-se expresii „nefericit accentuate”! Nu fac trimiteri „bibliografice” la cazuri contemporane, deoarece în rubrica de față nu mi-am propus să cobor la situații ce înjosesc „firea spirituală” a omului.

Din păcate, însă, cei ce observă aceste „delicte de vorbire”, fac, la rândul lor, astfel de greșeli. Căci în ortoepia românească nu vorbim doar de silaba ce se accentuează, conform unei convenții date de timp sau în funcție de morfologia cuvântului, ci și de accentul pe un cuvânt într-o propoziție, pe o idee într-o frază, pe o chestiune majoră într-un discurs. Mi-e imposibil să detaliez, căci gramatica limbii e o știință foarte complexă și spațiul de față nu-mi permite astfel de dezvoltări. Voi spune doar atât că și pentru aceste situații de „accent necesar”, logica limbii are o istorie și a creat reguli care se însușesc foarte ușor prin vorbirea curentă atunci când aceasta este corepetitivă! (n.n. – cei mici reproduc expresii preluate de la „cei mari”!). De altfel, despre ceea ce scriu acum sunt puține decelări metodice. Puțini savanți s-au referit la simțul ce se formează la un tânăr prin rimare corectă perseverentă. Nu neapărat ca și construcție poetică proprie, ci și ca „declamare” sau „re­citare” (n.n. – aici „recitare” are și sen­sul de „o nouă citare”!). Astfel că, oricând, fără să fi învățat asta la școală, un tânăr cu exercițiul limbii va accepta ca rimă pentru „muget” sintagma „cuget”, dar în niciun caz cuvânt „buget”, cu accent pe prima silabă, ca într-o vorbire recentă a unei „personalități” lipsite de simțul accentului.
N-am spus „personalitate neaccentuată”, chiar dacă expresia adversă, „persona­lități accentuate”, circulă în majoritatea limbilor moderne. Karl Leonhard a scris o carte cu acest titlu (Editura Științifică și Enciclopedică anul 1972). Iar în istoria culturii române, apelul la a pune accent pe „biografia marilor bărbați ce au binemeritat poporul” constituie și model de lucru, dar și cale metodică pentru astriști de seamă, începând cu George Barițiu sau dascăli de limbă și cultură românească, începând cu Aron Pumnul și Iosif Vulcan, ca să ne referim doar la primii corifei ai domeniului.

Și pentru că expresia „buget” este foarte importantă pentru multe persoane, să nu ne închipuim că oamenii care nu știu să pună accent pe silabele unui cuvânt au chiar „deficit de cunoaștere”. De regulă, aceștia își cunosc foarte bine nu doar interesele, ci și limitele, pe care, însă, nu le folosesc drept bariere ale discuției în comunicare. Un bătrân din satul meu care făcea mereu trimiteri spre oamenii proști din jurul său zicea că „prostul care știe tăcea nu e chiar atât de prost”. Se pare că vorbele vechi accentuează bine și sensurile contemporane ale expresiei atât de vehiculate într-o vreme: „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul!”.
Aviz tuturor amatorilor de aventuri dincolo de granițele reale ale puterilor lor de exprimare!

P.S. Un alt titlu pentru „tableta” de față ar putea fi „Búget, deci exist”.