Biblioteca de idei. Despre aur și un „om de aur”!

La 1 februarie 1935 se consemnează demisia lui Victor Slăvescu din Guvernul Tătărăscu. Un gest de onoare făcut de un mare economist și finanțist al României care, ca profesor, i-a urmat la catedră lui Virgil Madgearu. De ce subliniez acest fapt veți înțelege foarte bine la finalul acestei „tablete”, bune pentru „medicina societății”. Căci Victor Slăvescu a trăit un puternic sentiment de insatisfacție în perioada mandatului său la Ministerul Finanțelor (subsecretar de stat în Guvernul I. G. Duca și ministru în Guvernul Tătărăscu). Nu a putut tolera hățișul relațiilor politice și interpersonale, intervențiile generate de interese particulare contra celor ale societății. Spunea adesea că aici în Minister „se trag sfori” și „se schimbă politica de la o zi la alta”. Nu vi se pare, stimați cititori, că aceste maniere birocratice vă sunt cunoscute?
Și-a clădit treptat o personalitate de excepție, în ciuda destinului care îl antrena mereu spre locuri prea bătute de vânturile istoriei. Dacă în 1933, ca subsecretar de stat la Finanțele conduse de Constantin (Dinu) I. C. Brătianu și apoi ca titular al acestui minister până în 1935, nu s-a putut adapta la menta­litățile tipic balcanice de a conduce, partidul său (PNL) l-a folosit în alte domenii la fel de importante. A devenit ministru al înzestrării armatei (și ce bani se învârteau aici!) într-o perioada extrem de instabilă din punct de vedere politic. Închi­puiți-vă cei care citiți despre acest om și aceste situații că a fost titularul acestui portofoliu în șase guverne succesive (!!!), în momentele în care războiul mondial își arăta deja colții.
Nu mi-am propus un profil biografic integral, ci doar câteva secvențe de iluminare a calită­ților sale morale. La 14 august 1937 a vizitat Baia Mare. În Cartea de Aur a Afinăriei (n.n. – prima instalație de afinare a aurului și argintului din România), este înregistrat înscrisul economistului Victor Slăvescu, președintele Uniunii Generale a Industriașilor din România, Mem­bru corespondent al Academiei Române din 23 mai 1936. Cred că a fost atât o vizită de documentare cât și una politică. După Marea Unire, bogatele zăcăminte ardelene au fost aduse spre … economia noastră națională, dar cu multe greutăți și piedici.
Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu, a reușit să creeze cadrul oficios ca aurul extras la Schemnitz din produsele flotate în zonele Baia Mare și Brad să ajungă în Te­zaurul Băncii Naționale a Ro­mâniei. Urgența era însă ins­ta­­lația de separare a aurului din produsele de flotație. La 1 aprilie 1924, intră în funcțiune prima instalație de afinare a aurului și argintului din România (!), în subordinea Direcțiunii Minelor și Uzinelor Statului Baia Mare. Tehnica folosită consta în utilizarea unor colectori, cu afinitate mare pentru aur, spre a acumula aurul din materialul deja flotat prin amalgamare, cianurare, topire. Consecutiv acestui important „act economic” partidele noastre politice au încercat să găsească soluții de dezvoltare a mineritului la neferoase, dar mereu se ciocneau de „interesele” unor patroni sau politicieni, care fie că cereau ceva ce societatea nu putea „duce”, fie că „rafinau” în interesul lor fluxurile de coordonare sau subordonare industrială.
Trecând peste aceste amănunte greu de explicat prin meandrele lor particulare, ajungem la bor­na temporală a zilei de 3 iunie 1950 când Victor Slăvescu a fost arestat pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” și întemnițat la Sighet fără a fi judecat, la un loc cu mulți exponenți ai elitei intelectuale și politice românești. Asta i-a fost răsplata pe care comuniștii și Securitatea, specialiști de clasă în mișcarea aurului României, i-au administrat-o celui care s-a preocupat constant de Tezaurul României, fără să renunțe la regulile unei morale economice mereu discutabile.
Ce e cu aurul României acum poate fi considerat chiar un blestem de tip AURI SACRA FAMES (Blestemata foame de aur). Dar Momentul VICTOR SLĂVESCU este unul din aur masiv!